Criza care mătură Europa va continua să complice arhitectura clasică a relaţiilor intra şi inter-statale până când, într-un final, lucrurile se vor reaşeza pe baze noi.

E o chestiune de timp, dar cât va dura tot acest travaliu şi cum exact va arăta lumea în cele din urmă rămâne dificil de prezis, în condiţiile în care liderii occidentali au încremenit în faza aceea nefastă în care avansează soluţii de moment la cutremure structurale care reclamă şi întrebări realmente profunde, şi abordări infinit mai complexe.

Realitatea ne demonstrează tot mai acut că fiecare zi care trece pune sub semnul întrebării nu pasagera capacitate a statelor de a-şi menţine o brumă de solvabilitate, ci însăşi filosofia care a asigurat până acum fundamentele sistemului economico-social de după al doilea război mondial.

Înseşi ideologiile clasice, care au aglomerat în ultimele decenii variaţiunile de acţiune politică şi gândire economică, au ajuns acum la scadenţă şi, se vede tot mai limpede, calibrarea lor cu actualitatea a devenit un proces tot mai dificil şi tinde spre a se transforma într-un efort sisific.

Dar, pe lângă datoriile statelor şi principiile (vedem azi - falimentare) care le-au făcut posibile, criza mai aduce la scadenţă tabuuri.

Şi aici, mizele rămân în continuare de ordin economic şi social, partea spirituală veghiind totuşi din subtext. Să luăm Bisericile Ortodoxe greacă şi română, spre exemplu, şi atitudinea sfidătoare pe care cele două entităţi o afişează inclusiv în actualul context.

De câteva luni, neobrăzarea înaltelor feţe bisericeşti de la Atena şi Salonic este în creştere, după ce mioarele rătăcite în stradă au început să dea dovadă de atenţie distributivă, concentrându-se nu doar pe respingerea planurilor de austeritate, ci şi pe averea, nemăsurată de nimeni, pe care stă Biserica Ortodoxă.

Din nefericire, în perioada de prosperitate, dezbaterile publice pe acest subiect nu au pus în Grecia o presiune constantă pe înaltul cler, ci au fost catalizate şi inflamate de împrejurări economice şi sociale extreme.

Nici în România, să recunoaştem, nu a fost altfel cu BOR.

De unde şi reacţiile în doi peri cu care sfiinţiile lor responsabile cu cârmuirea turmelor de enoriaşi eleni au tratat subiectul şi cinismul cu care au trimis la plimbare vocile din societatea civilă căzute în păcatul contestării.

Ceea ce, din nou, e valabil şi la noi.

Însă pe măsură ce situaţia se complică - iar în Grecia chiar se complică -  cresc şansele ca mişcările contestatare la adresa opacităţii şi autismului Bisericii, a trufiei celor care o reprezintă şi a distanţei pe care s-a obişnuit s-o ia faţă de restul societăţii să sporească în intensitate.

De unde până ieri petardele verbale au vizat potenţa financiară a instituţiei, influenţa politică şi socială ar putea deveni ţinta predilectă a vigilenţei populare, reanimată pe fondul crizei.

Bineînţeles, lucrurile de genul acesta nu se petrec peste noapte, după cum vedem că nici criza care se infiltrează pe Bătrânul continent nu avansează altfel decât în cadenţa picăturii chinezeşti.

De acord, un atare scenariu poate fi considerat, acum, excesiv, dar trăim cumva un prezent, altul decât unul dominat de excese? În urmă cu nici trei ani, multe din câte se întâmplă astăzi ne păreau multora rodul unei gândiri paranoice.

Istoria ne-a arătat că Biserica, în general, a evoluat adesea în paralel cu societatea, poate şi pentru că s-a simţit copleşită de permanenta raportare la graniţa dintre două lumi, transcendent şi imanent.

Cu toate acestea, de la marile descoperiri ştiinţifice (din fizică sau astronomie), la marile răsturnări culturale, sociale şi politice, Biserica, cu toată influenţa ei copleşitoare, a fost forţată ca, până la urmă, să accepte reforma.

Nu a făcut-o de drag, nici măcar din principiu, ci pur şi simplu pentru a supravieţui. Cu alte cuvinte, s-a adaptat, chiar dacă i-a luat timp, iar uneori foarte mult timp.

În acest moment, criza din Europa e tratată ca una strict economică. Încă.

Este însă o etapă, cumva pregătitoare, pentru un şoc cultural pe care cine nu îl simte plutind în aer se află în eroare, iar cine crede că ştie cum arată are halucinaţii.