În timp ce preşedintele României se pregătea să participe, la Helsinki, la reuniunea la nivel înalt a Partidului Popular European pentru a discuta pachetul global de măsuri pentru asigurarea stabilităţii financiare şi a creşterii economice, liderii mai mari şi mai mici ai partidului-frate din România, PDL, se concentrau pe propria lor problemă arzătoare: retezarea din faşă a dreptului membrilor grupului reformist de a spune cum văd ei viitorul formaţiunii din care fac parte.

Dar pentru că participarea lui Traian Băsescu la Summitul PPE ne-a amintit acest detaliu pe care mulţi lideri PDL îl trec cu vederea, şi anume că sunt membri cu drepturi, dar şi obligaţii depline ai unei familii politice mai largi, serioase şi respectabile, pentru care criteriile de integritate nu sunt o vorbă goală, poate ar trebui să ne amintim şi motivul pentru care nu doar PDL a fost acceptat în cel mai important partid european, dar pentru care şi România a devenit membră UE. Şi anume, ca ţara asta să devină cu adevărat o parte integrantă a lumii civilizate şi dezvoltate.

Există vreun lider PDL care să-şi imagineze că ni s-au trecut cu vederea toate tarele şi am devenit membri UE înainte de termen ca să fim lăsaţi să ne facem în continuare jocurile provinciale, aşa cum am învăţat pe vremea FSN-ului? Ǎsta a fost scopul integrării României?

Nu, a fost acela de a ne face să respectăm regulile jocului. Un joc în care politicienii nu au voie să îşi bată joc de cei care i-au votat, în care statul dă înapoi cetăţenilor, sub formă de proiecte publice, majoritatea banilor pe care îi colectează de la ei, în care companiile fac profit pe seama consumatorilor, dar nu li se permite să îi jecmănească, în care magistraţii chiar ţin cont de lege, în care poliţiştii chiar se luptă cu infractorii şi aşa mai departe.

Da, toate cele de mai sus au o doză de relativitate, însă din fericire ideologia care a hipnotizat armate de oameni cu minciuna că suntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să cerem perfecţiune chiar dacă noi nu facem nici un efort pentru a fi măcar un pic mai puţin imperfecţi, s-a făcut scrum în 1989. Tot din fericire, oamenii au ajuns să accepte că o doză consistentă de respect şi decenţă în relaţia dintre stat şi cetăţean înseamnă enorm. Asta a devenit norma bunei guvernări şi asta trebuie să aştepte şi românii. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Într-o Europă care se apropie foarte mult de acest standard, cât cred stâlpii Partidului Democrat Liberal că o să mai putem rămâne o enclavă ilogică şi imorală? Cât vom mai putea declama că dorim stârpirea corupţiei în timp ce, în camere cu lumina stinsă, sacii cu bani furaţi trec de la găinari la şefii lor şi de la aceştia la politicienii care i-au făcut şefi? Undeva trebuie să înceapă ca lucrurile să se schimbe.

Sigur că unii ar vrea să audă cât mai târziu gongul care anunţă încetarea agresării cetăţeanului de către cei ce îl conduc. După ce îşi vor fi făcut toate poftele, sau, şi mai bine, după moartea lor, sau, şi mai şi mai bine, niciodată. Dar era cât se poate de previzibil că interesele micilor noştri oameni de stat se vor ciocni într-un final cu marile interese ale celor care văd România ca parte a Europei moderne, cu bunele şi relele ei, şi că aia mai proşti şi care nu îşi pot stăpâni instinctele gregare vor pierde.

Această ciocnire a început de mult. Din vremea în care cancelarul Germaniei îl ameninţa pe Adrian Năstase că România nu va intra în Uniunea Europeană până ce un om de afaceri neamţ nu îşi va recupera milioanele de euro pe care le investise într-un proiect agricol din Dolj şi care ajunseseră în final în mâinile mafiei din Craiova, susţinută chiar din Palatul Victoria.

Dilema capilor PDL este aceeaşi pe care a avut-o la vremea lui şi Adrian Năstase. Să îl sacrifice pe Ristea Priboi sau interesele naţionale ale României? Năstase a ales calea şmecheriei dâmboviţene. L-a despăgubit pe neamţ, dar de Priboi nu s-a atins. Alegerea asta laolaltă cu alte mii de alte alegeri în aceeaşi logică au fost la un pas să ne coste intrarea în UE, dacă Năstase ar fi ajuns la Cotroceni. Aşa vor alege şi democrat-liberalii, ca Adrian Năstase, să facă anticorupţie de ochii fraierilor de europeni şi ai şi mai fraierilor de români? Dimineaţa să se laude că sunt primul partid care toarnă benzină pe şerpăria de stat şi seara să declare că şefii şerpăriei sunt oameni oneşti şi că garantează ei pentru nevinovăţia lor? Luni să spună că sunt de acord cu suspendarea corupţilor din partid şi vineri să o dea la întors, că astea sunt măsuri staliniste?

PDL-iştii care speră să se salveze prin duplicitate ar trebui să îşi aducă aminte cât de mare părea Adrian Năstase în 2004 şi cât de repede a ajuns atât de mic cum este acum. Acum, ca şi atunci, ce se vede este cum se împlineşte inevitabilul. Cronica înfrângerii României anacronice de către o tendinţă istorică numai cu asta putea începe: cu valuri de funcţionari şi demnitari obligaţi să spună cât şi cu cine au furat. Cu şiruri de oameni în cătuşe defilând prin faţa camerelor de luat vederi, bieţi prizonieri de conştiinţă, victime ale mentalităţii că în ţara asta nu poţi ajunge să ai ce îţi doreşti decât dacă furi. Da, istoria o scriu învingătorii. Şi da, istoria urcă pe soclu şi foşti păcătoşi convertiţi în ultimul moment, dar care au scurtat durata războiului.

Cât va mai trece până la capitularea definitivă? Irelevant. Esenţial este că apar teritorii eliberate în care, uşor-uşor, se va putea respira. Şi că acolo poţi ridica steagul ţării tale fără să îţi fie ruşine de el.