Strategia Naţională de Apărare a României constată că statul este victimă a crimei organizate şi a clientelei politice, dar nu are soluţii care să evite eşecul final. Principalele pericole vin din interior şi România nu are o plasă de salvare, în schimb, pentru ameninţările din exterior ţara se adăposteşte sub acoperişul NATO.

România este pusă în pericol, mai ales, de cei care o conduc şi care, în loc să consolideze instituţiile statului, le pun la dispoziţia propriilor clienţi politici, pe care fie îi alimentează cu bani publici prin contracte preferenţiale, fie îi angajează, aglomerând schema bugetarilor inutili. Strategia Naţională de Apărare a  României trimisă de la Cotroceni Parlamentului constată că România este pusă în pericol, mai ales, de cei care o guvernează şi care nu reuşesc să pună în aplicare legile, fie pentru că nu vor, fiindcă le-ar periclita în viitor statutul privilegiat, fie din incompetenţă, fiindcă selecţia elitei politice autohtone se face în continuare după principiul supunerii, nu al competenţei. România este pusă în pericol, mai ales, de cei care o conduc şi care nu reuşesc să-i elimine pe corupţii dintre ei, nu reuşesc să pună capăt evaziunii fiscale, să reducă economia subterană şi dezechilibrele bugetare. România este pusă în pericol de cei care o conduc şi care iau „decizii politice greşite", iar Strategia Naţională de Apărare avertizează că România nu are nici măcar un „mecanism coerent de previziune, prognoză, programre, planificare, execuţie şi control" asupra bugetului.

România este pusă în pericol mai mult din interior decât din exterior, iar Strategia Naţională de Apărare demonstrează că principalul duşman al României este România. Fiindcă nu are planuri de viitor, fiindcă nu ştie unde să caute resursele şi nici nu ştie să-şi definească priorităţile. Fiindcă justiţia nu funcţionează, Executivul se află în derivă, iar Legislativul hibernează posac, fără iniţiative şi fără nici un fel de planuri. Fiindcă există presiuni din partea crimei organizate „asupra instituţiilor statului, asupra mass-media şi asupra unor reprezentanţi ai clasei politice". Serviciile secrete sunt, la rândul lor, deficitare şi nu au probabil suficiente probe care să dovedească puterea crimei organizate, fiindcă altfel ar fi neutralizat de mult influenţa ei bolnăvicioasă, care, potrivit Strategiei Naţionale de Apărare, pune în pericol chiar sistemul democratic din România.

Strategia Naţională de Apărare propusă de Traian Băsescu ne arată fără precauţii inutile că statul este istovit şi redus la tăcere. Că statul nu are mecanismele de apărare necesare pentru a face faţă şi  acceptă suzeranitatea grupurilor de interese care încurajează corupţia, politizarea administraţiei, educaţiei, sănătăţii. Că statul poate deveni vasalul celor care se află la putere şi care îşi ascund nepăsarea în spatele elocinţei. Că statul este resemnat şi speriat de „campaniile de presă la comandă" prin care „se răspândesc informaţii false" şi nu ştie cum să contracareze „presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice" pentru „obţinerea de avantaje de natură economică". Derapajele de acest fel ar putea fi oprite cu ajutorul legilor, al procurorilor, al poliţiştilor, al Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Strategia Naţională de Apărare constată însă atmosfera de inerţie şi de sterilitate care domneşte în Guvern, în justiţie, în serviciile secrete şi în toate instituţiile care trebuie să impună legea şi să evite precaritatea statului. Aceste adevăruri ar putea rămâne inutile, dacă statul nu reuşeşte să iasă din starea de disoluţie descrisă în documentul avizat de preşedintele Traian Băsescu.

Cei care conduc România ştiu deja că o ţară pe cale să eşueze are puţine şanse să depăşească criza economică.