Mulţi cred că relaţia dintre cetăţean şi instituţiile statului se va îmbunătăţi considerabil atunci când procesele vor fi informatizate. Probabil că n-au avut încă plăcerea de-a încerca să lucreze cu programele care deja există.

Diferenţa dintre stat şi privat se vede şi când este vorba despre computere. Cea mai “populară” aplicaţie guvernamentală, cea de întocmire a declaraţiilor contabile, arată ca şi cum ar fi fost programată acum 20 de ani şi şochează prin lipsa de funcţionalitate. Până de curând, singura modalitate de-a depune declaraţiile rezultate din acest program era discheta.
Cea mai recentă inovaţie, noua versiune a aplicaţiei care va lua locul fostelor cărţi de muncă, se blochează, impune utilizatorilor să reintroducă manual datele pentru fiecare angajat şi nu permite corecturi în cazul în care ele au fost introduse greşit. Asta se întâmplă deşi oricare dezvoltator de pe piaţa concurenţială ştie că secretul succesului unei aplicaţii care lucrează cu date stă în cât de uşor se poate face migraţia de la programele mai vechi.

Eficienţa enormă a tehnologiei informaţiei vine din scalabilitate. O singură oră de muncă a unui programator competent scuteşte milioane de ore de muncă ale clienţilor săi. Cine nu înţelege regula asta, dă faliment. Birocraţia îşi păstrează însă privilegiul de-a nu da faliment atunci când greşeşte, astfel că scalabilitatea se manifestă în sens invers. Fiecare oră de muncă scutită de cel mai bun programator pe care statul îl poate cumpăra prin licitaţie se transformă în milioane de ore de muncă pentru contribuabili. Astfel, fiecare inovaţie informatică de natură să-i uşureze munca riscă să se transforme într-un coşmar.

Aceeaşi atitudine păguboasă s-a văzut şi atunci când a fost anunţat megalomanicul proiect e-România. Valoarea estimată, de jumătate de miliard de euro, denotă o gândire apropiată mai degrabă de epoca piramidelor decât de era digitală. În loc să construiască un sistem suplu, funcţional şi scalabil – după modelul oferit cu generozitate de reţelele sociale, statul vrea să reconstruiască replica digitală a fiecărei instituţii inutile, taxe aberante sau idiosincrazii funcţionăreşti.

Dacă un astfel de sistem ar ajunge să funcţioneze, va fi atât de complicat şi de neintuitiv încât victimele vor regreta cu lacrimi vremea când stăteau la coadă pentru a ajunge la nişte funcţionari acri şi nătângi. Cu ei, după scandal, ameninţări, “atenţii” şi norme ad-hoc tot se mai putea ajunge la un rezultat. Un computer programat greşit nu ştie să spună decât “eroare”.

Probabil că nu se va ajunge în această situaţie. Un astfel de sistem este condamnat să se prăbuşească sub propria greutate. Însă banii vor rămâne daţi, birocraţii vor rămâne pe scaunele cu convingerea întărită că sunt de neînlocuit iar contribuabilii – câţi vor mai fi rămas – vor irosi şi mai mulţi bani şi nervi decât până acum.

Nu înseamnă că n-ar exista soluţii. De exemplu, asocierea cu băncile pentru încasarea impozitelor locale a adus rezolvarea rapidă a unei probleme tărăgănate de ani de zile. Bancherii au fost în stare să facă lucrurile mai rapid şi mai simplu, iar costul direct pentru bugetul de stat într-o astfel de schemă se ridică la zero. O schemă de gândire pe care cei care atribuie contracte pe bani publici nu pot şi nu vor s-o înţeleagă.

Un proiect de informatizare a statului nu se poate rezolva însă doar prin asocieri punctuale. Adevărata eficienţă apare abia atunci când procesele vor fi re-gândite de la zero, iar la o astfel de operaţiune este posibilă doar dacă marii integratori de sisteme, de talia IBM, HP, Oracle (sau poate chiar companii mai mici dar aflate cu un pas înainte pe scara inovaţiei) se vor bate pentru a şi-o adjudeca.

Adevăratul reformator al statului nu va fi vreun politician sau vreun economist, ci un programator.