Un comentariu apărut azi în New York Times face o comparaţie între regimurile autoritare din America de Sud şi tendinţele autoritare europene şi se întreabă dacă nu cumva „Se întoarce fascismul în Europa?”. Articolul se referă la suspecţii de serviciu în astfel de cazuri, Frontul Naţional, Marine Le Pen, Geert Wilders, Zorii Aurii din Grecia sau Jobbik, în Ungaria. Dar oricât de îngrijorătoare ar fi ascensiunea unor astfel de partide, pericolul revenirii totalitarismului în Europa nu vine în primul rând de la aceste formaţiuni, care sunt, de altfel foarte diferite între ele sub aspect ideologic, şi a căror alăturare este ilicită. Pericolul vine din indiferenţa faţă de sau chiar întoarcerea ostilă împotriva valorilor liberale şi rinocerizarea societăţilor care sunt cuprinse de febra totalitară. Am amintit săptămâna aceasta de mişcarea Forconi din Italia, un amestec heteroclit de socialişti, anticapitalişti, naţionalişti, neofascişti, sindicalişti, studenţi, suporteri ai echipelor de fotbal, fermieri şi antreprenori uniţi de singură cauză: răsturnarea ordinii democratice tradiţionale (respingerea tuturor partidelor). Dacă vă sună foarte similar cu „USL=PDL= aceeaşi mizerie” e din cauză că este foarte similar. Această revoltă difuză şi „apolitică” ce revendică „restituirea puterii către popor” este mediul în care se nasc mişcările totalitare. În pofida a 70 de ani de mistificare a istoriei, fascismul nu este opera unei conspiraţii capitaliste, este un fenomen esenţial de stânga iar liberalii italieni, atâţia câţi au mai rămas, au dreptate să vadă în această revoltă indistinctă repetarea mişcărilor sociale care l-au adus pe Mussolini la putere.
Cea mai puternică dintre caracteristicile acestei mişcări este respingerea drepturilor şi libertăţilor individuale în favoarea unor forme sau altora de drepturi colective sau sociale. Spre deosebire însă de stânga social-democrată, care militează pentru o mai mare egalitate socială în cadrul ordinii constituţionale liberale existente, mişcările de tip totalitar resping ordinea liberală pentru că resping unul din principiile liberale fundamentale: Dreptatea procedurală. Pentru gândirea magică de tip totalitar egalitatea în faţa legii devine o piedică în calea obţinerii egalităţii sociale iar statul de drept devine principalul inamic. Rezultatul este arbitrariul absolut şi anularea libertăţii individuale, chiar şi a drepturilor minime, dar cumva acest lucru nu mai pare să conteze. Una din dimensiunile esenţiale ale libertăţii individuale este dreptul de proprietate şi de aceea, mai devreme sau mai târziu, totalitarismul se va lupta cu proprietarii, cu burghezii, cu ”corporaţiile” şi capitalismul. L-aţi auzit pe Ponta şantajând Statele Unite, că atâta vreme cât celor de la Chevron le este garantat dreptul de proprietate, americanii ar trebui să tacă pe tema statului de drept? Ceea ce spunea de fapt Ponta este că EL şi partidul său „garantează” dreptul de proprietate al Chevron, NU legea şi că oricând lucrurile s-ar putea schimba dacă se răzgândeşte. Or, asta este cea mai clară recunoaştere a faptului că la vârful statului român se află un personaj care crede că drepturile fundamentale – cum este dreptul la proprietate – ţin de bunăvoinţa puterii politice, nu decurg din domnia legii, cea mai bună dovadă că ne aflăm în plină domnie a arbitrariului. Americanii, care au democraţie procedurală veche, au înţeles foarte bine acest lucru, dar întrebarea este dacă au înţeles şi românii. Întrebaţi-vă numai: Dacă americanilor li s-a spus pe şleau că garantarea dreptului de proprietate este o chestiune de dispoziţie guvernamentală, cât de bine este asigurat propriul dumneavoastră drept de proprietate de abuzurile guvernului?
Modificările aduse Codului Penal nu sunt o barbarie pentru că anulează lupta anticorupţie şi anihilează instituţii precum DNA şi ANI, ci în primul rând pentru că scot clasa politică de sub umbrela legii cu totul. Ei pot fi urmăriţi penal în continuare, dar nu pentru ceea ce fac în exerciţiul funcţiei în care au fost aleşi sau numiţi, pentru că fapta a fost dezincriminată, ceea ce este cu adevărat monstruos pentru că anihilează în primul rând egalitatea în faţa legii. Se creează astfel o falie prin mijlocul societăţii româneşti cu o clasă de semizei aflată dincolo de orice răspundere legală şi o clasă de supuşi aflaţi la discreţia şi bunul plac al primeia. Obişnuim să numim această clasă „baroni” cu trimitere la Evul Mediu, dar rezultatul acestui experiment social este mai apropiat de China decât de feudalismul european. De aceea, am numi mai degrabă această clasă „mandarini” decât „baroni” pentru că acesta este genul de societate care se doreşte. O birocraţie de stat cu acces nelimitat la resurse şi putere care împarte cu bunăvoinţă beneficii sociale masselor.
Dar România a mai experimentat o dată acest totalitarism de factură asiatică. S-a numit regimul comunist sub Nicolae Ceauşescu. Acest regim a fost răsturnat în Decembrie 1989 când am ieşit în stradă strigând „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”. Această aspiraţie spre Libertate a făcut din revoluţia din Decembrie o autentică revoluţie liberală, adică anticomunistă şi, deci antitotalitară, în pofida eforturilor de o redefini altfel de către regimul Iliescu. Acum. în 2013, atunci când aud de tiranie, oamenii ridică din umeri, iar când aud de Libertate, dau plictisiţi din mână a lehamite. Numai 2000 de oameni au ieşit duminica trecută să apere statul de drept şi libertatea individuală de cea mai gravă agresiune la care a fost supus în ultimii 24 de ani, ultima lovitură a Contrarevoluţiei care doreşte să restaureze sistemul social comunist. Nici 20.000, câţi au vrut să salveze Roşia Montană, nici 50.000, câţi adună un meci al Stelei. 2000, atât. După 24 de ani, numai unei mâini de oameni îi mai pasă de Dreptate. În decembrie ’89 ne-am luat raţia de Libertate. În decembrie 2013, părem dornici să renunţăm la ea. Cu ce preţ, însă?
