Primită cu scepticism şi cu maximă reţinere în Uniunea Europeană, România a trebuit să ducă o lungă luptă de uzură în ultimii ani pentru a-şi câştiga credibilitatea în faţa partenerilor occidentali. Eşecul masiv înregistrat în privinţa aderării la spaţiul Schengen este un simptom al unei realităţi politice mai profunde. Neîncrederea Europei în România a revenit iar responsabilitatea aparţine în întregime puterii USL.

România nu a fost primită în NATO şi Uniunea Europeană pe baza meritelor sale, a politicii şi angajamentelor în sensul statului de drept, al democraţiei şi economiei de piaţă. România a fost trasă aproape împotriva voinţei elitei sale politice în comunitatea statelor libere ale lumii în urma unui eveniment tragic care a schimbat în mod fundamental aranjamentul geopolitic al lumii: Atacurile teroriste de la 11 septembrie.

Administraţia americană a profitat de această rearanjare tectonică pentru a realiza reunificarea Europei divizată de comunism. Numai după ce George W. Bush – exact, acel George W. Bush! – a rostit un discurs istoric la Varşovia în care a vorbit de extinderea Alianţei Nord Atlantice „de la Marea Baltică la Marea Neagră“ s-au pus în mişcare roţile istoriei care au dus la extinderea masivă a NATO în 2002 şi a Uniunii Europene în 2004. Fără acest impuls american esenţial, Europa de Vest ar fi fost mai mult decât mulţumită să primească în UE Cehia, Polonia, Ungaria, poate Slovacia şi atât.

Fără sprijin american ferm nimeni din Europa nu ar fi îndrăznit să integreze ţările baltice, iar de România şi statele din Balcani nu îi păsa cu adevărat nimănui. Navigând pe valul schimbărilor geopolitice, România a ars etapele reformelor politice şi economice necesare unei integrări de substanţă în lumea occidentală, iar efectele acestei integrări grăbite şi forţate se văd acum. Decizia politică de a primi România în UE fusese luată încă din 2001 (nu din 1999 când am primit statutul de ţară candidată, pentru că pe vremea aceea încă mai era posibil ca un stat să fie ţinut pe la uşi pe termen nedeterminat în calitate de candidat etern, ca Turcia) şi ar fi trebuit să facă parte din „generaţia 2004", dar acest lucru nu a fost pur şi simplu posibil pentru că eram mult prea înapoiaţi pentru a fi primiţi în club. În 2001 România respecta „criteriul politic“ de la Copenhaga în sensul în care oamenii nu erau ridicaţi de pe stradă şi băgaţi la închisoare ca în 1990 ori nu erau expropriaţi prin hotărâre de guvern, dar rapoartele Comisiei Europene înregistrau în mod constant corupţia generalizată şi lipsa de independenţă a Justiţiei aservită  Puterii "patrulaterului roşu".

În 2001, România nici măcar nu era o economie de piaţă funcţională, statut pe care nu l-a obţinut decât târziu, spre sfârşitul guvernării Năstase şi în urma unor negocieri intense. De fapt, în perioada 2001-2004, România nu era foarte departe de ceea ce este astăzi Ucraina – o oligarhie politico-economică în care un grup infracţional controlează în mod discreţionar instituţiile statului. Reformele adoptate au fost doar pe hârtie, nu de substanţă, iar europenii au închis ochii, mulţumiţi că măcar de formă lucrurile se mişcau. Rezultatul a fost însă precaritatea şi fragilitatea instituţiilor statului de drept şi o economie la fel de fragilă din punctul de vedere al mecanismelor pieţei, care s-a prăbuşit imediat ce a fost atinsă de primul suflu al crizei.

Toate aceste realităţi româneşti erau binecunoscute şi la Washington, şi la Paris şi la Berlin şi, de aceea, procesul de aderare la Uniunea Europeană a fost unul marcat de neîncredere. Expresia acestei neîncrederi a fost Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Toate eforturile de reformă de substanţă s-au făcut în primul rând în 2005-2006 în perioada ministeriatului Monicăi Macovei la Justiţie şi au fost reluate timid după mandatul catastrofal al lui Tudor Chiuariu, dar suficient pentru a clădi un climat de încredere moderată că România a rupt definitiv cu trecutul oligarhiei comuniste şi se îndreaptă cu greu dar sigur către o democraţie funcţională de tip occidental. La fel ca instituţiile româneşti şi această încredere a fost una fragilă şi s-a prăbuşit cu totul în vara anului trecut în cele trei zile în care USL a zdruncinat din temelii statul de drept încât a fost nevoie de intervenţia masivă a Germaniei şi, la presiunea germană, a Comisiei Europene şi a preşedintelui Barroso pentru a salva România de ea însăşi.

Decizia de amânare pe termen nedeterminat a accesului României în spaţiul Schengen consemnează oficializarea politicii neîncrederii faţă de România a Europei. După cum a devenit evident, nu au contat nici vizitele lui Ponta la prietenul „socialist“ Hollande, nici turneul lui Corlăţean prin Europa, pentru că nu îi mai crede nimeni pe cuvânt. Excluderea României din ecuatia Schegen nu este rezultatul vreunei Kabale a dreptei europene cum încearcă din ce în ce mai strident să se justifice reprezentanţii Puterii ci reprezintă stigmatul neîncrederii. Ponta nu poate spera la vreun succes major în politica europeană a guvernului pe care îl conduce sau măcar la recunoaştere şi onorabilitate decât dacă va începe să demonstreze prin fapte angajamentul fără echivoc în favoarea valorilor occidentale – stat de drept, Justiţie independentă, Integritate, continuarea anticorupţiei. Dar, mai întâi, trebuie să scape de incompetentul Titus Corlăţean, care s-a gândit el cumva ca cea mai buna tactica a Bucurestiului e să joace poker diplomatic la cacealma cu Berlinul , dar şi de grosolanul Radu Stroe, un personaj rudimentar care a jignit gratuit unul din cei mai buni prieteni ai României, Germania.