Protestele împotriva exploatării miniere de la Roşia Montana au căpătat o semnificaţie inedită. Potrivit unor oameni aflaţi, se pare, în miezul luptei, ar fi vorba despre mai mult decât de un proiect neconstituţional, viciat şi, probabil, corupt al actualului guvern, despre ceva mult mai mare. Ar fi vorba despre despărţirea apelor Istoriei, despre o lume veche, de la care, eu unul mă revendic ferm, care se pare însă că a eşuat, şi despre o minunată lume nouă, care ne stă în faţă cu toate promisiunile ei. Dacă există vreun pericol legat de proteste, atunci este exploatarea lor pentru a o asemenea idee, care nu este nici originală, nici generoasă. Este doar toxică, chiar mai toxică decât cianurile.
În romanul lui Ilf şi Petrov,”Viţelul de aur”, Ostap Bender (un hipster) spune, undeva pe la început: „În ultimul an s-au ivit între mine şi Puterea sovietică divergenţe cât se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul”. Ei, bine, eu nu vreau să salvez Roşia Montană. Pe mine mă plictiseşte să salvez Roşia Montană. Nu cred nici că pericolul pentru mediu este atât de grav încât să-mi dea insomnii şi nici că miza economică este atât de mare încât să pună în joc prosperitatea naţiunii. Mi se pare o miză mică şi, de aceea, generatoare de plictis civic. Ceea nu înseamnă însă că mă declar împotriva protestelor sau că îi dispreţuiesc pe protestari. Dimpotrivă, îi privesc cu moderată simpatie.
Nu-mi place, bunăoară, transformarea termenului „hipster” într-un cuvânt de ocară, un stigmat. Am citit o mulţime de comentatori care se întrebau, indignaţi sau doar uşor iritaţi, ce este un hipster? Ca să încerc o definiţie, pe baza unor surse din interior ca să zic aşa, un hipster este un tânăr sau tânără care pretinde întotdeauna că a citit mai multe cărţi decât a citit în realitate şi că ştie mai multe lucruri decât ştie cu adevărat şi care se poartă în consecinţă. E genul care se aprinde în discuţii filozofice la cafenea, la petrecere dar şi la seminar, de multe ori cu deplină siguranţă de sine şi complet pe lângă subiect. E genul care are întotdeauna la el programul de la Cinematecă, dar preferă, în intimitate, un sănătos film de acţiune american (sau o comedie romantică), e genul care duce cu el/ea o carte grea pe care o deschide în tramvai, dar uită de ea când ajunge acasă etc. Şi poţi identifica cu certitudine un hipster atunci când aflat în sesiune, îţi aruncă plictisit că se duce la bibliotecă să înveţe în timp ce se îndreaptă nesigur şi visător în direcţia opusă. Îl face asta superficial şi uşor ridicol? Cu siguranţă. Îl face asta odios? Nici vorbă. Iar, ca purtător de modă (sau de trenduri, cum preferaţi), forţa hipsterului de a influenţa un curent de opinie semnificativ şi de genera atitudini civice şi/sau politice este una redutabilă şi ar fi o greşeală să fie desconsiderată. Există însă o problemă legată de adecvare. Hipsterul, prin definiţie, este în pericol să facă ceea ce trebuie pentru raţiuni complet greşite.
Am văzut, de exemplu, o dominşoară purtând o pancartă pe care scria ceva de genul ”Vreau capitalism adevărat, nu corporatism”. Acesta este un program la care aş adera cu toată convingerea. Mă tem însă, că ceea ce înţelegem eu şi domnişoară respectivă prin „capitalism”, respectiv, „corporatism” sunt lucruri complet diferite. Premisa, care provine din campusurile occidentale şi a fost importată de hipsterii români, este că societatea a fost luată prizonieră de „corporaţiile fasciste” care corup şi viciază sistemul politic democratic, iar concluzia este că actualul sistem capitalist a eşuat şi la fel şi liberalismul democratic. De aici, chemările la revoluţie şi la înlocuirea democraţiei liberale cu altceva. Dar, atât premisa cât şi concluzia sunt fundamental greşite. Corporatismul, aşa cum s-a născut el în Germania şi a fost pus în aplicare în fascismul lui Mussolini nu înseamnă subordonarea statului de către corporaţii, ci subordonarea de către stat a întregii societăţi, care este împărţită în corporaţii – companii, sindicate, educaţie – adică TOT ceea ce este viu în acea societate. Nu întâmplător termenul TOTALITARISM a fost inventat de Mussolini pentru a exprima virtuţile acestui sistem în care „totul se întâmplă în interiorul statului, nimic în afara lui”. Aşa că, tânără domnişoară, dacă crezi sincer in naţionalizarea „corporaţiilor diabolice” şi daca s-ar întâmpla, ca în urma revoluţiei, acest lucru să se şi petreaca, atunci trebuie să afli că rezultatul va fi exact acela împotriva căruia ai protestat atât de vehment, dar mult mai rău. Desigur, există şi o variantă soft a corporatismului, un „corporatism liberal” (de unde şi conceptul de „Fascism liberal” descris de Jonah Goldberg), dar aţi fi din nou surprinşi să aflaţi că cel mai asociat nume cu acest termen este cel al vedetei stângii, economistul John Maynard Keynes, iar ţările considerate ca reprezentând corporatismul liberal sunt ţările scandinave. Deci, fiţi atenţi ce vă doriţi cu adevărat! Vreţi respingerea corporatismului? Asta înseamnă economie de piaţă minim reglementată, stat de drept puternic, dar minimal în sensul intervenţiei sociale şi, mai ales al redistribuţiei, libertate individuală crescută şi, o dată cu ea, riscuri individuale sporite şi, desigur, democraţie reprezentativă. Dacă asta vreţi, atunci contaţi pe un susţinător ferm. Dar, cumva, am sentimentul că nu asta este agenda dominantă a protestului. Ceea ce nu înseamnă că, deşi pentru raţiuni greşite, solidaritatea regăsită a acestei generaţii ce părea abulică nu trebuie salutată.
Şi mai este o problemă cu aceste proteste: Refuzul de a-şi asuma o identitate şi obiective politice. Să luăm o situaţie ipotetică: Să presupunem că, în scopul de a trece proiectul Roşia Montană neschimbat, exact aşa viciat şi neconstituţional cum este astăzi, parlamentul ar decide să îl înlocuiască pe Avocatul Poporului, Guvernul ar modifica, prin Ordonanţă de Urgenţă, competenţele Curţii Constituţionale astfel încât să nu poată judeca acest caz şi numai acesta şi ulterior ar adopta proiectul tot prin Ordonanţă, astfel încât să îl asigure de contestaţia oricărei alte instituţii a statului. Să mai presupunem că preşedintele ar convoca un referendum privind Roşia Montană şi în replică, majoritatea ar modifica Legea Referendumului astfel încât să crească cvorumul de la 50%+1 la 75%. Ar considera atunci protestatarii noştri că asistăm la o lovitură de stat şi la un atentat la adresa statului de drept? Ar ieşi în stradă să apere statul de drept şi valorile democratice sau s-ar mulţumi să facă ecuaţii simple gen „Xe=Ye=aceeaşi mizerie” şi ar continua să se lupte cu „Sistemul”? Este măcar ideea de „stat de drept” pe agenda lor?
Legat de lupta cu Sistemul, colegul Dan Tăpălagă a descoperit îngijorat o serie de autori care vorbesc deja inflamat despre „soluţii radicale” şi evocă, mai mult sau mai puţin voalat, recursul la violenţă pentru a înlocui actualul regim democratic bazat pe partide şi alegeri periodice cu altceva. Adăugăm la această serie un fenomen încă şi mai îngrijorător. Site-ul României Curate, un ONG dedicat, teoretic, statului de drept şi bunei guvernări, găzduieşte cel puţin două articole care vorbesc despre o ruptură radicală între vechiul consens, pare-se „conservator” născut în Piaţa Universităţii în 1990, adică ordinea liberală democratică imperfectă pentru care s-a bătut generaţia Revoluţiei şi care a dus România în NATO şi UE şi noul consens născut zilele acestea în aceeaşi Piaţă a Universităţii. Ordinea veche liberală, caracterizată de vechea dihotomie stânga/dreapta ar fi „moartă şi îngropată” la fel cu reprezentaţii ei, printre care se numără Dragoş Aligică, Dan Tăpălagă şi din care mă consider a face parte, precum şi stânga ”clasică”. Noua ordine, lumea nouă, va fi cu totul altceva. Ce anume va fi şi cum anume va arăta această lume nouă nu ni se mai spune. Sau, ca să-l parafrazăm pe Eco din Pendulul lui Foucault – că tot l-a sărbătorit ieri Google – „ştim exact cum va arăta noua ordine socială şi politică din România şi vă şi spunem cum: abracadabra”. Şi tocmai acest lucru face periculoase astfel de idei care evocă perspectiva unei utopii viitoare ce va putea fi instaurată prin magia străzii, soluţii radicale şi violente. Este solul intelectual în care cresc extremismele.
Dar asta nu înseamnă nici pe departe că ordinea liberală „este moartă şi îngropată”. Dacă va fi vreodată vreo Revoluţie antiliberală care va naşte vreun nou Robespierre, va apărea şi un Edmund Burke. Sau în variantă hip, dacă se va naşte o nouă generaţie de „children of the Revolution”, va apărea un John Lennon, care să le-aducă aminte – într-un cântec intitulat chiar Revolution – că dacă umbli cu cărticica lui Mao la piept, asta nu înseamnă neaparat că vei avea toate fetele pe care le doreşti. Şi mai „hipster” ca Lennon, greu de găsit.
