Dela kilometrul de autostradă până la perechea de adidaşi, totul ajunge în România să coste dublu, triplu sau mai mult. Nu lăcomia vânzătorilor e de vină. De vină este hoţia statului, direct şi indirect.

În economie, lăcomia nu este un păcat, este un profil perfect măsurabil. În partea de sus a scalei sunt companiile care caută profituri rapide şi mari, cu orice risc - pionierii. În partea de jos sunt cele conservatoare, eficiente, care îşi construiesc reputaţie pentru a rezista pe termen lung - colonizatorii. Între ei - multe nuanţe de gri. Însă, întotdeauna, colonizatorii învaţă din experienţa pionierilor. Iar dacă experienţa e dezamăgitoare, rămân acasă şi îi lasă pe primii să-şi facă de cap sau să-şi rupă gâtul.

Exact asta este situaţia României de azi. Cine reuşeşte să nu-şi rupă gâtul îşi face de cap. Colonizatorii stau deoparte: companii străine mari şi serioase, care încă nu cred că e cazul să vină în România, pentru că avantajul lor competitiv este eficienţa, nu corupţia, dar şi potenţiali antreprenori locali talentaţi, care au preferat să nu-şi asume riscuri sau au plecat să facă bani în alte ţări.

Aşa se face că hoţia este cel mai mic dintre costurile plătite de consumatori şi contribuabili. De exemplu, dacă ar funcţiona doar regula şpăgii, lucrările n-ar trebui să coste decât cu 10% mai mult decât preţul real. Un cost şi mai mare îl reprezintă prostia. Cei mai buni „combinatori" nu sunt obligatoriu şi cei mai buni manageri. Asta se vede în costuri, care pot ajunge de la simplu la dublu. La sfârşit se adaugă marja de profit. Un colonizator s-ar fi mulţumit cu 10%. Un pionier nu poate dormi fără 50% şi e mulţumit abia la 100%. La câte riscuri şi-a asumat şi la cât de mică e concurenţa, de ce ar face altfel?

Un exemplu. De ce nici jumătate din marii constructori mondiali de drumuri n-au călcat prin România? La cât de bine se plăteşte kilometrul de autostradă, ar trebui să fie înghesuială. Studiu de fezabilitate: ştie România ce autostrăzi vrea să construiască, din ce fonduri şi când? Nu! Cei mai conservatori şi mai competenţi constructori deja renunţă la idee. Ceilalţi vin totuşi să vadă ce se întâmplă, în speranţa că efortul le va fi răsplătit. Dar, după ce văd câte o licitaţie pierdută aiurea, două-trei şicane şi un contract reziliat, îşi dau seama că n-au nici o şansă. Aşa pleacă şi cei care ar putea face treaba cât de cât şi rămân doar câţiva să-şi împartă prada. Chiar şi ei îşi riscă banii sau chiar libertatea atunci când n-o împart cum trebuie.

Amploarea este atât de mare încât chiar şi noţiunea de corupţie a fost schimonosită în România. În sensul clasic, procedura presupune că se stabilesc nevoile publice, apoi se adaugă un comision pentru cel care ia decizia. În sensul de acum, mai întâi se stabileşte comisionul, apoi furnizorul, iar la sfârşit se caută sau se inventează o nevoie care să corespundă cerinţelor.

Asta este influenţa directă a statului, adică marea corupţie. Exact după acelaşi principiu funcţionează şi mica corupţie, dar indirect. Chiar dacă ai reuşit să te instalezi în România, legile şi taxele se schimbă de pe o zi pe alta, iar controalele vin doar să umple buzunarele micilor mafii locale. Vrei să vii în România? Trebuie să ai ficatul tare. Iar ficatul investitorului nu-i niciodată ieftin: fiecare şpagă dată se vede în preţ de trei ori - o dată pentru acoperirea costurilor şi de două ori pentru stres. Fiecare eşec din vina mediului neprietenos se traduce în prime de asigurare şi marje de profit mai mari pentru cei care îndrăznesc să vină după. Lucrurile funcţionează după principiul prohibiţiei. Doar că în România nu este interzisă băutura, ci dezvoltarea. Chiar şi puţinii investitori serioşi care ajung aici îşi construiesc fabricile din şuruburi, „pentru orice eventualitate".