Doctor honoris penitenciar sau cum lupul curăță stâna

de Alina Mungiu-Pippidi , 06 ianuarie 2016 - stire actualizata la ora 22:33, 06 ianuarie 2016
Doctor honoris penitenciar sau cum lupul curăță stâna

Anul Nou 2016 ne-a prins tot cu chestorul doctor ministru, cel a cărui bibliografie de doctorat începea la litera A cu Apud Joseph Stiglitz (dacă nu sunteți în lumea academică, și mă bucur că am și cititori din afara acestei lumi, această expresie latinească se folosește când citezi un autor nu direct, ci după altul, gafa e similară cu a da un citat din Andrei Pleșu reprodus după un articol de-al meu și a trece asta la bibliografie la litera C, drept autorul Conform Mungiu-Pippidi). Discuția publică, absurdă, este despre un plagiat al chestorului Tobă, asupra căruia nu se știe cine trebuie să se pronunțe, deși asta e ca și cum ai spune că trebuie stabilit dacă unul pe care l-ai găsit cu mâinile în jurul gâtului unui cadavru a ajuns cu ele acolo direct sau după ce le-a încălzit pe calorifer. De fapt, e destul să citești lista bibliografică pentru a înțelege nu doar că doctorul Tobă e un impostor, ci că îndrumătorul său de doctorat nu i-a citit-o, sau nu știa mai mult ca el, la fel membrii comisiei care trebuie toți să facă un raport individual după lectură. Decizia justă de luat, ca și la Victor Ponta, era de a demite întreaga comisie (la Ponta chiar unul din membrii comisiei, după care se plagiase, spunea că nu e problemă, deci el nu citise niciodată nici lucrarea lui Ponta, nici pe a lui, probabil; ceilalți membri erau Adrian Năstase și Gabriel Oprea). Și chestorul nu e decât unul din mulții doctori făcuți de școala de securiști și tanchiști reciclați care constituie școlile doctorale de la Colegiul de Apărare sau de Informații și care scriu documente de Apărare Națională de proveniență prin documente de prin anii optzeci ai secolului trecut sau mai devreme, cum puteți vedea pe http://www.romaniacurata.ro/doctor-in-securitate-si-alte-forme-de-impostura-la-romani/.

Unul dintre acești simpatici academici militari e chiar în comisia de uniformizat legislația convocată de ministrul Educației, unul din zece membri ai unei comisii care va încerca să interpreteze o legislație care se pare că e ambiguă și de asta avem mari probleme. Mă înțelegeți, comisia nu are nici un matematician, domeniu în care România stă respectabil, și nici un fizician sau biolog, dar are un strategolog, pe domnul ăsta. Indicele de citare, măsura performanței noastre academice, a celor cinci membri de la Drept ai acestei comisii (domeniul care i-a produs pe îndrumătorii Năstase și Oprea și pe candidatul Ponta), Filosofie și Litere reunit cu cel al academicului militar este mult sub cel pe care îl aveam eu de una singură atunci când am plecat la o universitate din Germania, în 2007, că de atunci evident că stau mult mai bine. Această mare majoritate de membri ai comisiei e, desigur, foarte sensibilă la performanța academică și are, ca să citez pe onor ministrul Educației, „capacitatea prezumată“ de a rezolva cu impostura și a începe domnia meritocrației în viața noastră academică (http://www.romaniacurata.ro/interviu-cum-s-a-format-comisia-care-va-propune-solutii-impotriva-imposturii-universitare-raspunsurile-ministrului-educatiei/). Capacitatea asta prezumată a fost chiar criteriul selecției membrilor Comisiei: ce sens avea să prezumi că un savant de la matematică înțelege performanța academică numai pentru că o are, e mult mai logic să prezumi că o are unul care aparține unei discipline care nu posedă per total la nivel național atâta cât s-ar cuveni să aibă un singur academic de vârstă medie.

Întrucât a fost oarecare revoltă pe la membrii juriului Coaliției pentru Universități Curate înainte de Crăciun, am cerut informații de unde a venit comisia asta și ce rol are și am aflat că, practic, ea e propusă de Consiliul Rectorilor, mai exact de rectorii celor mai mari universități, cărora li se delegă astfel rezolvarea problemei ca și când ei ar fi inocenți de crearea ei. Ideea de bază, poate logică, fiind aceea că orice comisie de la minister poate fi politizată, una dintre soluțiile rezolvării problemei imposturii doctorale din România e să lăsăm universitățile care au dat titlul la impostori să le retragă tot ele. Să devină, cu alte cuvinte, responsabile și performante chiar în exercițiul funcțiunii. În acest sens, calitatea de bază care lipsește comisiei, adică performanța academică (vreo doi membri decenți nu sunt chiar atât de tari încât indicele lor să tragă prea sus media întregii comisii) ar fi compensată de reprezentativitatea ei, comisia reflectă fidel cam ce vor și cred rectorii celor mai bune universități românești că se poate face.

Eu cunosc foarte puțini rectori în România, și aceia sunt decenți, dar faptele sunt cam împotriva credibilității acestor persoane ca grup. Liviu Giosan, ale cărui poziții sceptice cu privire la reforma din educație încerc să nu le împărtășesc, dar nu e ușor, a realizat, pe vremea când conducea Ad Astra, un clasament al rectorilor aleși pe legea reformistă Funeriu (adev.ro/mw5igj). Din 31 de rectori luaţi în considerare de analiză, aproape jumătate publicaseră maximum 5 articole în toată viaţa lor academică (media e de trei pe an ISI în universitățile occidentale), iar ceilalți nu aveau citate deloc (adică scriseseră o operă fără valoare, care nu era citată de nimeni). Scuza era, desigur, capacitatea lor prezumată de a fi manageri și a de a construi o performanță din care ei nu se împărtășeau, știut fiind că nu există mai bun antrenor de hochei decât unul care nu știe să înoate. Mai nou, grupul de reformă universitară GRAUR din Cluj, condus de Dorin Isoc, a documentat pe plagiate.ro vreo cincisprezece rectori și prorectori plagiatori (http://www.contributors.ro/administratie/educatie/statul-roman-ocroteste-plagiatul-si-plagiatorii-1-secta-plagiarectorilor-si-religia-acestora/). Unii din aceștia se apără în instanță, dar, ca la chestorul Tobă, ferească Dumnezeu să se uite cineva în bibliografia lor. Instituțional vorbind, Consiliul Rectorilor (vezi http://www.cnr-romania.ro/ pentru atribuțiile acestei instituții) poate sta mult mai bine decât suma membrilor componenți, sau a unui fragment așa de semnificativ din ei? CNR e de facto un instrument politic al rectorilor, care anul trecut prin toamnă îl și susțineau pe Victor Ponta la președinție, că, vorba aceea, să avem în sfârșit un președinte cu doctorat care să ne reprezinte bine. Conform art.124 al Legii Educaţiei, Consiliul Naţional al Rectorilor are atribuții în Consiliul de etică şi management universitar pentru disciplinarea universităților. Pe scurt, rectorii aveau deja instrumente să pedepsească universităţile unde se plagiază şi impostura e la putere și au permis dezvoltarea și proliferarea unui sistem în care plagiatul e doar vârful aisbergului, problema pe fond este că școli doctorale formate din îndrumători neperformanți nu pot produce decât doctorate sub standarde, iar dacă le mai introduci și criterii, adică le ceri lucrări ISI sau mai știu eu ce se pun pe plagiat ca să facă față. Pe de altă parte, lucrările academice ale condamnaților pentru corupție sunt publicate la o editură din Craiova recunoscută de CNCSIS, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice pentru Învățământul Superior, din 2011, ce a împiedicat CNCSIS să le retragă acreditarea odată ce a ieșit la iveală că spală banii lui alde Becali și Niculae pentru a-i ajuta să scape de pedeapsă? Cât e de realist să ne imaginăm că niște instituții care au fost și sunt parte din problemă vor deveni brusc parte din soluție? De ce să nu construiești soluția pe un principiu de economie politică, anume că reformele le ancorezi în oamenii și grupurile care au interesul să schimbe ceva, și anume în oamenii performanți care nu au cum să fie mulțumiți să coabiteze astfel cu impostorii? Asta înseamnă ca disciplinele sau oamenii performanți (nu universitățile, care amestecă din toate categoriile) să fie cele pe care se bazează disciplinarea sau eliminarea imposturii, cu trei categorii clare. Discipline performante, care se pot autoreglementa, discipline mixte, unde există masă critică pentru ca aceia mai buni să îi disciplineze pe ceilalți, și discipline compromise, unde trebuie făcut un protectorat bazat pe universități străine și instituții de acreditare din exterior. Că altfel nu oprim producția de doctori în comunicare, management strategic, teologie, geopolitică, administrație, relații internaționale și așa mai departe care își cumpără lucrările ISI în vreo două reviste românești complet corupte și mă mai sună și pe mine ocazional să îi public în a mea.

Concluzia acestui argument este că nici o lege din lume nu poate oferi protecție acolo unde normele sociale nu sunt aliniate cu legea și grupuri aflate la putere sunt aliate cu infractorii, atunci când infractorii nu sunt chiar ei. De ce ar pedepsi un ministru plagiator comisia de eliberare condiţionată și șefii de penitenciar care au redus câte treizeci de zile din pedeapsa condamnatului Ioan Niculae pentru cartea scrisă în 22 de ore şi 40 de minute pontate “Bioetanolul, combustibilul viitorului“ (122 pagini, 82 text și 40 anexe cu scheme şi tabele, cu 35 de referinţe bibliografice) sau „Orientări moderne în producţia vegetală“, pontată pentru zilele de 15-17 iulie 2015, în condiţiile în care comisia a analizat lucrarea în data de 14. Vorba ceea, cred că și chestorul Tobă, și generalul Oprea, și intelectualii lui Adrian Năstase, de la Victor Ponta la Dan Mihalache, scriu și ei pe repejor înainte. O mențiune specială pentru politicianul Vasile Dâncu, pentru care am spus că am simpatie câtă vreme nu are vreo pretenție că e om de știință, aflu între timp că a devenit profesor honoris causa de când e vicepremier și ar vrea la Academie. Aici e problema: că statutul politic, adică puterea, e folosit încontinuu în statul român pentru căpătarea unui statut de prestigiu aparent mult mai mare (de unde mai e, la atâta impostură dovedită?), cel academic. Miniștrii și parlamentarii își capătă rapid doctoratele, ordinare sau honoris causa, ba și catedrele, ca atare nu au de ce să-i reprime pe bieții pușcăriași, care au o motivație mult mai serioasă decât statutul, și anume reducerea pedepsei. Nu legile au fost de vină pentru impostura creată, ci oamenii, și dacă vom continua să punem lupul paznic la stână degeaba trecem legi cum că lupul când se întâlnește cu oaia să o pupe duios pe bot, sau facem comisii naționale de consultare în care oaia ce-a mâncat-o lupul face cu el cuplu și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Alina Mungiu-Pippidi este președinte SAR și profesor de politici publice la Hertie ­School of Governance din ­Berlin

Textele Alinei Mungiu-Pippidi pot fi comentate pe site-ul www.romaniacurata.ro.

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook