Dosarul penal privind fraudarea referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu, cel din 2012, are un merit imposibil de ignorat. Un merit independent de deznodământul aşteptat miercuri, 6 mai, când Liviu Dragnea va afla, în primă instanţă, ce perspective i se deschid sau, din contră, i se închid. Are meritul simplu de a fi existat.
În continuu devalizată, de-a lungul celor 25 de ani care au urmat prăbuşirii dictaturii comuniste, România a mers autist înainte sub apăsarea unui stigmat paradoxal de zile mari: era o ţară coruptă, dar fără corupţi.
Se fura din orice poziţie, se drenau bani publici la orice nivel, se vorbea despre asta în orice împrejurare.
Până relativ recent, marile anchete de corupţie erau la fel de numeroase precum colonizările extraterestre făcute de om, iar pentru a anticipa momentul în care un demnitar va fi condamnat pentru fărădelegile comise în exerciţiul funcţiunii era vitală puterea de anticipaţie a lui Leonardo Da Vinci, Einstein sau Jules Verne.
Din fericire, până la urmă lucrurile au evoluat.
Într-o considerabilă măsură, România ACEEA, în care te apuca pesimismul ori de câte ori îi rosteai numele, a devenit în sfârşit ŞI ALTCEVA.
Iar asta nu s-a petrecut oricând, ci încă din timpul vieţii noastre. Ca prin vis, de ceva timp ţara corupţilor fără corupţi a dispărut.
Sigur, pentru că nu doar codrul, ci şi paradoxul pare a ne fi frate, mai nou unii lansează salve de lamentări inverse, cum că, dom'le, devine deranjant faptul că, ACUM, avem prea mulţi corupţi. Dar despre sofiştii prezentului şi opera lor cultă, poate cu altă ocazie.
Ce merită, cred, semnalat este că România în care trăim mai avea, concomitent cu boala corupţiei fără corupţi, o bubă fundamentală: nu numai că ştiam toţi că se fură, fără ca vreo instituţie să găsească măcar un bandit, ci mai eram şi ţara alegerilor furate, dar fără hoţi.
De la „duminica orbului”, celebră prin ferocitatea anti-democratică cu care ne-a deraiat încă din zorii Trezirii naţionale, şi până în zilele noastre, mai cu seamă până la referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, din 2012, suspiciunile de fraudă s-au impregnat, strat peste strat, în toţi porii procesului electoral.
De-a lungul timpului, alterarea scrutinului, oricare a fost el, a avut multiple faţete, plecând de la turismul electoral, mijlocit de inventarea acum mii de ani a roţii, şi până la shopping-ul cu găleţi, pui, ulei, zahăr, făină, cultivat de toate partidele.
Shopping de unele dus până la paroxism, de altele împins la cote ceva mai modeste – diferenţa fiind făcută numai de posibilităţi, capacitatea de organizare şi gradul de nesimţire.
În ciuda caracterului trivial şi al inadecvării specifice sfârşitului de secol XX / început de secol XXI, liderii politici, în marea lor majoritate, s-au arătat confortabili cu acest modus operandi care plasa România în colţul cu state bananiere din Europa, ulterior Uniunea Europeană.
În paralel cu aceşti politicieni-corifei ai întoarcerii abrupte într-un trecut inacceptabil, instituţiile abilitate ale statului român au asistat, vreme de două decenii, cu o seninătate ovină şi o senilitate celestă, la indigestul festin prin care partidele se înfruptau vârtos din corpul electoral al societăţii româneşti.
Atât de mult ne adânciserăm în rău, încât devenise la un moment dat desuet nu să fraudezi alegerile, ci să reclami frauda.
De alfel, cât timp poţi să rămâi credibil în ochii celorlalţi atunci când atragi fărăr să respiri, cumva de unul singur, atenţia asupra subminării procesului electoral şi, în final, a legitimităţii înseşi care ar trebui să rezulte la capătul unor alegeri, din moment ce, ciclu după ciclu, suspiciunile întemeiate rămân doar suspiciuni?
Cât timp nicio autoritate a statului, niciun parchet şi nicio instanţă nu ridică problema la un nivel superior! Cât timp există sesizări, dar nu şi anchete serioase! Şi cu atât mai puţin condamnări!
Din acest punct de vedere, zilele imediat următoare au darul de a marca un mare început.
Pentru lupta anticorupţie, acest început a prins deja o oarecare vechime.
Vedem cu ochiul liber că un număr impresionant de consilieri locali, primari, consilieri judeţeni, şefi de consilii judeţene, parlamentari, miniştri şi chiar un prim-ministru, dar şi oameni de afaceri extrem de influenţi au fost băgaţi în malaxorul justiţiei şi apoi livraţi sistemului penitenciar.
Iar la acest capitol, în ciuda stahanoviştilor interesaţi care trudesc cu târnăcopul la temelia actului de justiţie, lucrurile continuă să meargă înainte.
Însă pentru ceea ce se numeşte furt la urne sau fraudă electorală, botezaţi cum vreţi fenomenul, treaba serioasă abia începe.
Pe 6 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da primul verdict care vizează un peşte mare care a vânat şi şi-a depus nestingherit icrele în apele tulburi ale procesului electoral îndoielnic din România: Liviu Dragnea.
De numele său sunt, azi, legate sute şi mii de bancuri ce-l au ca protagonist pe mortul care renunţă o clipă la somnu-i veşnic doar pentru a se prezenta la urne.
De numele său atârrnă poveşti nu doar despre afaceri oneroase cu fonduri naţionale ori europene, ci şi despre manevre electorale fără de care PSD-ului i-ar fi fost greu, spre imposibil, să îşi consolideze poziţia la modul în care i-a reuşit atâta timp.
Liviu Dragnea, magicianul din Teleorman, a fost anchetat şi judecat, iar în 6 mai va afla ce vor decide judecătorii instanţei supreme.
Sigur, e prima instanţă.
Sigur, balonul e rotund, deci ar putea fi condamnat sau, la fel de bine, achitat. Judecătorii sunt suverani. Sunt singurii ce pot cântări în ce măsură suspiciunile au şi fost probate de anchetatorii DNA.
Dar, oricare va fi deznodământul procesului în care procurorii anticorupţie îl acuză de fraudarea referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu din 2012, prin organizarea unui sistem naţional de influenţă care a urmărit atingerea unui prag de prezenţă la vot suficient pentru validarea consultării populare, cert este că se poate liniştit marca prima investigaţie majoră pe zona fraudei electorale.
Vom marca prima anchetă de anvergură pe o temă la care, de 25 de ani, România înregistrează restanţe uriaşe.
Faptul că Dragnea însuşi, unul dintre zeii jongleriilor cu alegători, buletine de vot şi raportări, a fost adus în faţa instanţei pentru a se da o soluţie clară, cu DA sau NU, deschide un orizont nou într-un domeniu infracţional altminteri extrem de vechi.
Pentru că problema nu a fost doar aceea că nu am văzut până acum căpetenii ale fraudei electorale condamnate, în condiţiile în care fraudele, totuşi, fraudele nu ne-au ocolit, dar nici măcar anchetele care să vizeze numele grele care au atras suspiciuni nu s-au făcut simţite.
Or, în sine, asta a reprezentat o mare anomalie.
Cazul Dragnea pune capăt unei mode a impunităţii şi deschide un drum nou. Pentru paşii procesului electoral, dar şi pentru justiţie.
Practic, Dragnea a fost deja condamnat: să deschidă un drum nou. Iar asta, pentru că România a reuşit să se mai schimbat niţel. Numai s-o ţină balamalele.
