Cu exact doi ani în urmă, pe 4 august 2011, Traian Băsescu declara că, după încheierea mandatului său, românii ar putea dori ca viitorul preşedinte să fie un „intelectual cu viziune“, „un om cu o greutate culturală considerabilă“. Prin prisma a ceea ce experimentează chiar el astăzi, Traian Băsescu ar trebui să îşi schimbe părerea, dacă nu a făcut-o deja, despre profilul succesorului său.
Nu ar fi rău deloc ca acesta să fie şi un „intelectual cu viziune“, „un om cu o greutate culturală considerabilă“, dar, după cum arată contextul politic actual şi cel previzibil de anul viitor, următorul preşedinte ar trebui să fie în primul rând un om curajos, care nu se teme de războaie lungi, de uzură, care nu este dispus la compromisuri care să-i golească de sens misiunea şi care să aibă nu doar abilitatea de a face instituţiile de bază ale statului să lucreze pentru un scop comun, în interesul ţării, ci şi libertatea de a le ţine în frâu atunci când încearcă să abuzeze de putere, chiar cu riscul unei suspendări din funcţie.
Adică să aibă toate calităţile sale majore, dar nu şi defectele care i-au subminat performanţa: autoritarismul, neputinţa de a lucra într-o echipă (în sensul antreprenorial, modern, al cuvântului, nu în cel cazon) şi de a crea una, legăturile strânse, venite din trecut, cu complexul economic creat de ofiţerii acoperiţi, lipsa de viziune şi de program pentru a face din România nu doar o ţară bogată şi puternică, ci şi o autentică societate deschisă.
Destul de probabil, Traian Băsescu nu anticipa când a creionat profilul viitorului preşedinte ce avea să se întâmple câteva luni mai târziu, în ianuarie şi februarie 2012, şi cu atât mai puţin că alegerile parlamentare de anul trecut vor aduce la putere o majoritate dominantă şi ostilă.
Ideea unui preşedinte intelectual şi erudit părea să rezoneze în acel moment mai degrabă cu ideea de neimplicare, deoarece era pusă în antiteză cu cea de „preşedinte jucător“ („poate nu mai vor unul jucător, poate vor un intelectual cu viziune…“). Ceea ce lui Traian Băsescu, poate, i-ar fi surâs, după plecarea sa de la Cotroceni, când o mutare a centrului de greutate dinspre Preşedinţie înspre Guvern i-ar fi oferit şansa de a mai joca un rol important în politica internă.
Toate aceste calcule, însă, depindeau de un singur lucru: o reprezentare în Parlament şi o cotă electorală de cel puţin 25-30% pentru forţele politice care îi sunt loiale. Dar PDL a ratat atât ţinta fixată de preşedinte, de peste 30% („luaţi peste jumătate din scorul USL, dacă vreţi să rămâneţi la guvernare“), cât şi pe cea fixată de Emil Boc, 25%, şi nu la o diferenţă marginală. 16% înseamnă aproape jumătate din ceea ce avea nevoie Traian Băsescu pentru ca planurile sale să se materializeze.
Două consecinţe decurg din eşecul de anul trecut. Prima: candidatul dreptei la alegerile prezidenţiale de anul viitor va trebui să lupte cu un adversar care va beneficia de toate resursele Guvernului, plus sprijinul instituţiilor care depind în diverse moduri de Executiv, dar şi de susţinerea politică a PSD.
A doua: şi dacă va reuşi performanţa extraordinară de a învinge maşinăria PSD, un preşedinte al dreptei va fi mult mai izolat decât este Traian Băsescu acum. Pentru simplul motiv că succesorul său nu va beneficia nici măcar de legăturile pe care acesta şi le-a creat cu şefii de instituţii pe care i-a numit, i-a susţinut şi cu care împarte o istorie consistentă de dialog şi acţiune.
Vreme de cel puţin doi ani, tot ce va avea la dispoziţie vor fi, realmente, doar pârghiile de ultimă intervenţie pe care i le oferă Constituţia. Care, evident, ar putea fi modificată în doi timpi şi trei mişcări în defavoarea preşedintelui dacă principala forţă politică din Parlament pierde Cotroceniul.
Întregul context face din câştigarea preşedinţiei anul viitor şi succesul ei ulterior misiuni aproape imposibile. Mult mai dificile decât cea pe care a avut-o Traian Băsescu în 2004. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă instalarea sa la Cotroceni nu ar fi fost dublată de venirea la guvernare a Alianţei D.A. Ce ar fi putut face, concret, Traian Băsescu cu un Executiv condus sau dirijat de Adrian Năstase? Dar cu instituţii ale statului conduse de oameni fideli PSD?
Toate argumentele care demonstrează cât de dificilă ar fi misiunea unui preşedinte de dreapta izolat la Cotroceni printr-un control cvasitotal al PSD-ului asupra tuturor celorlalte instituţii ale statului sunt, în acelaşi timp, şi argumente care evidenţiază ce dezastru ar fi să nu mai existe nici măcar o barieră în calea puterii crescânde a unui partid cu o tradiţie îndelungată de control sufocant asupra statului şi economiei.
PSD a demonstrat în numeroase rânduri că nu deţine resurse interne de autocontrol pentru a-şi înfrâna pornirile prădalnice, astfel încât măcar să nu atingă proporţii cataclismice. Argumente?
Este suficient să comparăm eşecul lui Ion Iliescu în a limita dezastrul pricinuit de lăcomia propriului partid cu prestaţia lui Traian Băsescu, care a reuşit adesea (nu tot timpul, din nefericire pentru noi) să stăvilească poftele PDL-ului, UDMR-ului şi UNPR-ului folosindu-se de instrumente informaţionale şi justiţiare ce s-au aflat şi la îndemâna lui Iliescu. Din păcate, salvatorul Partidului Comunist Român a preferat să-şi sacrifice locul în istorie şi poporul decât să se atingă de banii celor care i-au permis să pozeze în „părintele naţiunii“.
Urgenţa misiunii este dată de performanţa lamentabilă de anul trecut a forţelor de dreapta, dar şi de fărâmiţarea lor actuală. Pentru a recupera voturile pierdute la parlamentarele din 2012, faţă de cele parlamentare din 2008, dar mai ales pentru a câştiga unele noi este nevoie de timp.
Pentru că, deşi performanţele economice mediocre ale Guvernului Ponta şi semnele clare de reîntoarcere la unele din practicile perioadei 2000-2004, vizibile în privatizarea CFR Marfă, vor continua să erodeze procentele electorale ale PSD-ului, candidatului dreptei nu îi vor suficiente nici pe departe voturile negative.
Există două grupuri-ţintă de alegători: cei ce au votat cândva, fie şi o singură dată, PDL, ARD, Noua Republică sau Traian Băsescu şi cei ce nu au mai ieşit la vot de ani buni, dezgustaţi de tot ce se întâmplă în politica românească.
Nucleul dur din prima categorie nu are nevoie să fie convins de necesitatea ca succesorul lui Traian Băsescu să fie un om de dreapta. Singurul pericol în ceea ce-i priveşte vine tot de la orgoliile liderilor de partide de pe acest culoar. Dacă vor intra mai mulţi candidaţi în primul tur, Predoiu şi Ungureanu, de exemplu, voturile lor se vor disipa, existând riscul ca nici unul dintre cei doi să nu intre în turul doi. O posibilitate care vine mănuşă atât PSD-ului, cât şi lui Antonescu.
Dacă imperativul desemnării unui candidat unic, încă din primul tur, va fi înţeles de toate partidele şi cei ce fac pe ascuns jocurile PSD-ului şi PNL-ului vor fi marginalizaţi, următorul pas esenţial este alegerea unui candidat cu şanse reale de a atinge două obiective.
Unu: să recupereze un număr consistent de voturi de la cei ce l-au ales pe Traian Băsescu în 2009, dar şi-au pierdut încrederea în preşedinte după tăierile de salarii şi ajutoare din 2010. Doi: să-i convingă să iasă din nou la vot pe mulţi dintre cei ce sunt dezgustaţi de tot ce se întâmplă în politica românească şi care au refuzat să mai participe de ani buni la alegeri.
De această a doua categorie depinde, de fapt, totul. Forţa electorală pe care PSD a acumulat-o – plus resursele financiare pe care le va pune la bătaie – va face imposibilă o victorie a dreptei doar pe baza susţinătorilor tradiţionali ai partidelor din acest eşichier. Este obligatoriu ca lor să li se adauge numeroşi români care sunt aparent resemnaţi, dar care aşteaptă, de fapt, un candidat care să le redea speranţa că există şi un alt mod de a face politică şi că pot avea şi lideri de care să fie mândri.
Matematica e clară. Fără cel puţin un milion de voturi din acest bazin electoral al oamenilor cu aşteptări foarte mari de integritate şi profesionalism de la cei pe care i-ar vota – şi pe care nimeni nu s-a mai străduit să-i convingă deoarece ştiau din start că nu îi pot păcăli cu vorbe goale –, candidatul PSD câştigă fără drept de apel.
Din cauza numeroaselor dezamăgiri de care a avut parte, acest tip de electorat este foarte sceptic. Pentru a le recâştiga încrederea este nevoie de mult efort, dar şi de timp. Având în vedere că majoritatea televiziunilor sunt în mâna USL-ului, dar şi că mulţi oameni de calitate au încetat de mult să se mai uite la emisiunile politice din cauza prezenţei sufocante a propagandiştilor şi a clovnilor, singurul mod în care un candidat poate avea o şansă să comunice consistent cu ei este prin întâlniri directe.
Întâlniri care cer o pregătire minuţioasă, identificarea comunităţilor profesionale, sociale şi regionale prioritare, o agendă de teme de interes bine studiată, un efort de comunicare fără precedent în politica dâmboviţeană. Toate necesită timp. Cine vrea cu adevărat să aibă o şansă în 2014 nu ar trebui să mai irosească nici măcar o zi din cele aproximativ 500 care au mai rămas.
În absenţa unui plan de a scoate din joben, cu trei luni înaintea alegerilor, un candidat miraculos care să-i lase chiar şi pe cei mai sceptici dintre noi cu gura căscată şi să ne facă să exclamăm: „El/ea este alesul/aleasa!“ – destul de improbabil, de altfel –, cu cât diversele facţiuni vor renunţa mai repede la fandoseli şi vor trece la desemnarea unui candidat comun, pe care să-l sprijine activ într-un efort susţinut de precampanie, cu atât şansele lor de a obţine un rezultat spectaculos anul viitor vor fi mai mari.
Desemnarea unui candidat la prezidenţiale ar trebui să ţină cont de un singur criteriu: sondajele de opinie. Dar nu unele scoase din pălărie, cum a fost cel pe care Udrea l-a invocat ca să-l desemneze pe Prigoană candidat la Primărie (şi pe care ulterior avea să-l renege spunând că este remarcabil câte voturi a obţinut faţă de ce prost stătea în sondaje iniţial). Sondaje şi analize cinstite, profesioniste, care să determine nu doar potenţialul prezent, ci şi pe cel de creştere, pe mai multe variante de poziţionare şi campanie.
Personal, cred că Monica Macovei are potenţialul cel mai mare pentru a produce o surpriză în 2014. Dintre toţi politicienii dreptei, ea poate materializa cel mai bine aşteptările votanţilor loiali ai lui Băsescu, dar şi să dea un semnal de trezire în segmentul dezamăgiţilor. Poate inspira încredere nu doar în dorinţa de a se lupta cu corupţii şi cu toţi cei ce vor să decupleze România de Europa, ci şi în capacitatea ei de a rezista unui asediu politic cu legea în mână şi cu partenerii strategici alături.
Faţă de mulţi politicieni care doar au spus că vor să se schimbe ceva în această ţară, ea a şi demonstrat că poate să o facă. Condamnările de astăzi ale marilor corupţi, schimbarea radicală de atitudine la Înalta Curte, la CSM, performanţele DNA sunt şi rezultatele muncii ei ca ministru al Justiţiei.
Un mandat pe care şi l-a încheiat fără compromisuri, asumându-şi un război care continuă şi azi. Este suficient să întrebi un politician ce părere are despre ea ca să afli exact dacă merită să ai sau nu încredere în el. Monica Macovei este hârtia de turnesol a clasei politice româneşti şi printre foarte puţinii capabili să ducă o luptă inegală cu un adversar de calibrul PSD.
Poate nu ar reuşi să împiedice o privatizare oneroasă dacă ar deveni preşedinte, dar putem fi siguri că toţi cei ce o vor comite îşi vor băga degetele în urechi din cauza ţipetelor ei. Pare puţin, dar ar putea cântări enorm în tăcerea complice care ni se pregăteşte.
Dar nu contează opiniile, ci ce vor spune nişte sondaje adevărate şi, în final, bineînţeles, Monica Macovei. Deocamdată, prin rămânerea în PDL după plecarea sau suspendarea multora dintre colegii de moţiune şi coabitarea cu Vasile Blaga în perspectiva unei noi candidaturi la Parlamentul European, arată, surprinzător, că suferă de o neîncredere cronică în forţele proprii. Însă, e greu de crezut că va spune nu dacă Traian Băsescu îi va propune să candideze la preşedinţie.
Că va fi Monica Macovei sau altcineva, cu şanse reale, atestate de calcule solide, şi nu de himere sau obsesii adolescentine, are mai puţină importanţă. Esenţial este ca toţi cei ce înţeleg ce miză au alegerile de anul viitor să nu mai ezite. Trebuie să lucreze ca o echipă în sprijinul celui ce are voinţa şi curajul de a fi un gardian al progreselor făcute până acum şi al parcursului prooccidental al ţării. Chiar dacă asta presupune ca unii să renunţe, măcar pentru o vreme, la propriile ambiţii politice.
Un nou Iliescu în fruntea României, o reîntoarcere la un model prezidenţial care să tolereze sau chiar să încurajeze remafiotizarea statului ar fi o catastrofă.
