Președintele nu are nicio inițiativă pentru a opri tragedia care continuă să ducă la moartea copiilor în bătălia neconvingătoare pe care o duce sistemul de sănătate cu diversele complicații derivate din E.coli. Urmărește “cu atenție” și “cu un pic de îngrijorare” evoluția lucrurilor, dar el nu are niciun motiv să se implice. Nici măcar emoțional. Nu e în fișa postului de președinte, cel puțin până în momentul în care ar afecta siguranța națională, dar nu e cazul. Ar trebui să fie mai multe victime pentru ca subiectul să fie luat cu adevărat în serios.
Între timp, Klaus Iohannis încearcă să-și refacă popularitatea alături de Florin Piersic și Stela Popescu, pe care îi decorează și lângă care se fotografiază pentru a demonstra că are aceleași gusturi cu majoritatea. Zâmbește și râde la glumele lor, iar mai târziu aceste fotografii vor fi bune pentru o nouă campanie electorală în care el joacă rolul omului obișnuit. Numai că omul obișnuit se gândește când vede nenorocirea altuia că ar putea fi el în locul lui și îi pare rău pentru copiii aflați în suferință, pentru părinții lor în lacrimi, care aleargă de la un medic la altul, de la un spital la altul, strângând bani cu împrumut de la rude și de la prieteni pentru a putea trece peste încercarea nefericită la care îi supune destinul.
Klaus Iohannis joacă simplitatea omului obișnuit, a profesorului de provincie care prin forțe proprii ajunge primarul urbei lăudate și apoi președinte. Dar Iohannis nu e doar unul dintre noi, el e descurcăreț, viclean și norocos. Știe cum să se urce pe scara de incendiu pentru a ajunge la locul potrivit în momentul cel mai bun. Înțelege, deși, poate, nu acceptă, că nu este un animal politic pursânge, că-i lipsesc spontaneitatea și strălucirea liderului charismatic. De aceea preferă să ne arate fața sa de provincial cu bun-simț, să mizeze pe onestitatea celui care a reușit prin el însuși: a dat meditații și a investit în case, pentru a avea destui bani pentru un trai decent. E omul gospodar, care se gândește la ziua de mâine și nu le răspunde celor care ar vrea să-i demoleze imaginea cu care s-a identificat până acum. Ce dacă nu vrea să renunțe la una dintre cele 6 case, pe care a pierdut-o prin hotărâre irevocabilă în urmă cu patru luni, iar statul nu face nimic pentru a intra în posesia acestui imobil? Mizează pe faptul că percepția e mai puternică decât realitatea și că va avea mereu de partea lui omul de pe stradă, cel care se dă în vânt după Stela Popescu și Florin Piersic, care îi admiră tăcerile și nu-i observă absențele din momentele importante.
Viața lor “anterioară”, a lui și a soției sale, se prelungește într-un fel natural cu cea de la Cotroceni, ca și cum visul le-a devenit realitate. Ei fac totul ca în familie, merg împreună peste tot, se sfătuiesc în toate cele, iar ea, la fel ca el, rămâne neschimbată. Nimic nu le poate perturba liniștea idilică, în afară de ambiția de a părea perfecți și de a deveni modele de fericire și bunăstare pentru popor. De aceea nimic nu trebuie explicat prea mult, nimic nu trebuie arătat prea mult, totul se conservă în spatele scenei, acolo unde puterea se acumulează fără să fie văzută.
Dimensiunea umană a cuplului Iohannis trebuie percepută doar prin aparițiile lor de soți îndrăgostiți. Mizeria vieții celorlalți nu-i mișcă și nu-i afectează. Pentru a demonstra că îl interesează ce se întâmplă, președintele nu trebuie neapărat să meargă în spitalele de provincie, unde copiii se înghesuie uneori în saloane insalubre, și nici să facă escale la secțiile ultramoderne din București unde sindromul hemolitic face ravagii. Ar fi suficient să constate că sănătatea e un domeniu care pe termen nu prea lung chiar ar putea afecta siguranța națională dacă nimic nu se schimbă.
