Uniunea Europeană întâmpină din nou probleme majore la frontiera sa estică, dar situaţia, deşi a fost comparată de presa şi de liderii străini cu perioada anilor 1989-1990, aduce totuşi câteva elemente de noutate.
Totul a început în primăvara lui 2010, în Ungaria, şi în primăvara lui 2012, în România, după ce Viktor şi Victor au ajuns, fiecare, premier în ţara lui.
În anii ’90, pe fondul escaladării naţionalismului primitiv în Balcani şi a conflictelor interetnice care au condus rapid la masacre specifice Evului Mediu, relaţiile tensionate dintre România şi Ungaria, alimentate de resentimente istorice, au devenit, în mod natural, un capitol important de pe agenda diplomatică a statelor civilizate.
Dar deschiderea perspectivelor privind cooptarea celor două ţări în NATO şi UE a funcţionat la vremea respectivă ca o pârghie eficientă prin care Occidentul a stimulat Budapesta şi Bucureştiul să se concentreze mai degrabă pe reforme şi pe o relaţie bilaterală în spiritul bunei vecinătăţi decât pe cultivarea conflictului.
Iar cele două ţări au mers pe drumul reformelor instituţionale şi economice, evident, fiecare în ritmul ei. Ungaria mai repede, România mai incet.
Doar că, deşi apucaseră, de principiu, aceeaşi cale, atunci când a venit vorba de detalii la Budapesta şi la Bucureşti au funcţionat mult timp două filosofii diferite.
Presiunile şi stimulentele cu care UE, dar şi SUA au operat în acest spaţiu pentru a face din relaţia româno-ungară un contribuor şi nu un perturbator pentru stabilitatea din regiune au urmărit constant aducerea celor două ţări la o CHIMIE care să le sincronizeze de la sine şi fără implicarea continuă a terţilor.
O perioadă, lucrurile au funţionat în sensul dorit, astfel că România şi Ungaria au ajuns să fie privite drept un model funcţional de soluţionare a divergenţelor care le-ar fi putut separa definitiv şi, totodată, un model interesant de gestionare a vecinătăţii.
Dar ce te faci, însă, când această CHIMIE, greu realizată, vitală în anumite momente, ajunge să îşi arate şi cealaltă faţă?
Pentru că asta se întâmplă acum. Între liderii de la Budapesta şi cei de la Bucureşti funcţionează o chimie de zile mari, dar nu în sensul dorit de orice cetăţean cu mintea limpede şi de orice stat partener care îşi doreşte consolidarea democraţiei în spaţiul UE, ci tocmai invers.
Într-un moment cum nu se poate mai prost, premierii şi partidele aflate la putere în Ungaria şi România se sincronizează perfect în atacarea valorilor europene şi în amplificarea temerilor că acceptarea în Uniunea Europeană a unor state insuficient pregătite începe să coste scump pe toată lumea.
Dacă la începutul anilor ’90 Ungaria şi România stârneau îngrijorări pentru că politicienii lor gândeau atât de diferit, acum temerile sunt amplificate tocmai de faptul că Viktor Orban şi Victor Ponta, respectiv FIDESZ şi USL văd lucrurile atât de asemănător.
Când Viktor Orban se apuca, la Budapesta, să stârnească primii fiori reci în Europa, la Bucureşti Victor Ponta se afla încă în opoziţie, dar îl încuraja cu entuziasm pe liderul ungar.
Iată doar o frântură din atitudinea lui Victor Ponta, datând din iulie 2010, după ce Ungaria a anunţat că renunţă la orice legături cu FMI: “Admir poziţia unor ţări care au zis: «Stimaţi oameni de la FMI, noi ne descurcăm mai bine fără voi». Boala crizei mondiale este ca gripa aviară, se învârte peste tot în lume. Dacă alte ţări au trecut mai uşor, ţări ca România îşi accentuează boala, umblăm în pielea goală”.
Între timp, Budapesta şi Bucureştiul au trecut prin transformări politico-economice fulgerătoare.
Pe fondul presiunilor puse de nevoia de împrumuturi şi a perspectivelor certe privind amplificarea derapajelor în economie, politicienii ungari au fost nevoiţi să îşi reevalueze poziţia şi să revină la discuţii cu Fondul Monetar Internaţional şi cu alţi creditori externi.
La rândul lor, liderii politici români care, în opoziţie fiind, admirau la scenă deschisă baletul populist al lui Orban şi FIDESZ din 2010 au ajuns la putere.
Venită la putere după doar doi ani şi respectând o uluitoare simetrie, USL s-a răzgândit brusc în privinţa acordului cu FMI, pe care nu l-a mai denunţat, şi a purces la atacuri frontale la adresa justiţiei, a Constituţiei, a legilor electorale şi a presei.
Doar că, prin modul în care a operat, USL a izbutit să genereze în Europa şi peste Ocean valuri semnificativ mai mari de îngrijorări.
Dovezi incontestabile în acest sens stau luările de poziţie oficiale, fără precedent în ultimele două decenii, şi titlurile mai mult decât grăitoare ale articolelor prin care marile publicaţii ale lumii descriu situaţia actuală din România.
Iar intervenţiile din ultimele două zile ale cancelarului german, Angela Merkel, şi ministrului său de Externe, Guido Westerwelle, pornind de la situaţia actuală din România, sunt lămuritoare pentru starea de spirit din interiorul UE şi pentru ce fel de dezbateri se pregăteşte Europa.
Populismul şi dispreţul faţă de statul de drept unesc Budadpesta şi Bucureştiul mai mult ca oricând, dar în acelaşi timp îndepărtează aceste capitale de matca originală a valorilor europene.
Prin modelul de guvernare pe care l-au probat până acum, USL şi FIDESZ vor accelera procesul de regândire a mecanismelor interne de apărare ale Uniunii Europene şi este de aşteptat ca state precum România şi Ungaria să nu aibă decât de pierdut din rolul pe care liderii lor de moment au înţeles să-l joace în deschiderea unor asemenea dosare.
