Eșecul partidelor de opoziție de a formula un proiect coerent post-Băsescu și de a-l încredința unui candidat credibil la președinție nu poate avea drept consecință decât refacerea frăției borfașilor împotriva statului de drept, sub patronajul PSD și al lui Voiculescu.
Evident, nici alegerile prezidențiale de anul acesta nu vor fi o confruntare între stânga și dreapta. Nu există nici o preocupare pentru teme cum ar fi creșterea economică, stimularea investițiilor private sau de stat, modelul de dezvoltare, rolul statului în economie și societate, responsabilitatea guvernului central și a celor locale, descentralizarea, stimularea comunităților, conflictul dintre drepturile fundamentale și sociale etc. Ca de fiecare dată în ultimii zece ani, singura temă a alegerilor pare să fie Traian Băsescu, deși acesta nu ar trebui să mai joace nici un rol, aflându-se la final de mandat. Depășirea momentului Băsescu ar fi fost posibilă dacă PNL și PDL ar fi admis, fie și tacit, că Justiția nu este nici băsistă, nici antibăsistă și că interesul fundamental al României este să consolideze instituțiile statului de drept construind un zid în jurul acestora, care să le apere de intruziunea politică și să consolideze legăturile și parteneriatele cu Occidentul. În acest sens am afirmat recent că cea mai rațională opțiune pentru nou-formatul partid ar fi fost Mihai Răzvan Ungureanu. Fostul ministru de Externe și director SIE nu ar trebui judecat după poziționarea sa față de Traian Băsescu, pentru că un astfel de criteriu nu ar mai trebui să fie relevant, ci față de prioritățile amintite. După Congresul PNL, această opțiune este însă istorie.
Pretenția lui Crin Antonescu de a rămâne un candidat viabil subminează însuși fundamentul pe care ar fi trebuit construit noul partid, ca și refuzul său de a-și asuma vreo responsabilitate pentru tentativa de lovitură de stat de acum doi ani. Un lider care nu își asumă cel mai grav atac la adresa statului de drept de după 1989 nu poate garanta independența Justiției și a statului de drept. Faptul că nici domnul Johannis nu găsește cu cale să facă acest lucru și că s-a pronunțat pentru demisia președintelui într-un moment în care acest lucru era inadecvat arată că PNL a rămas prizonier în câmpul temei Băsescu. Dacă lucrurile vor rămâne așa și dacă PDL îl va accepta drept candidat pe vreunul dintre cei doi lideri PNL, atunci ceea ce va rezulta va fi un consens PNL-PDL, pe de o parte, și PSD de cealaltă privind moștenirea lui Băsescu, iar acest consens nu se va realiza decât în sensul complicității anti-stat de drept.
Teza antibăsiștilor gen Ponta, Antonescu, Tăriceanu, Voiculescu, precum și a intelectualilor care au îmbrățișat cauza antibăsismului este că mandatele lui Traian Băsescu au reprezentat o anomalie și, că o dată cu plecarea acestuia de la Cotroceni, viitorul președinte va trebui să reconstituie „normalitatea“ vieții politice. Lui Băsescu i s-a reproșat în mod constant, cu Voiculescu și Tăriceanu în frunte, că este „conflictual“, că nu este capabil de echilibru și că alimentează „războiul româno-român“. Antibăsismul ar avea, așadar, drept obiectiv refacerea consensului politic anterior lui Băsescu și regăsirea echilibrului național. Dar care este obiectul acestui consens național regăsit? Singurul domeniu în care Traian Băsescu s-a arătat „conflictual“, inflexibil și deloc dispus la compromis a fost independența Justiției. În rest, în privința alianțelor și parteneriatelor politice Băsescu s-a dovedit suficient de flexibil, uneori chiar prea flexibil, și de la Voiculescu la Tăriceanu, Ponta și Antonescu a evaluat, reevaluat și re-reevaluat partenerii politici de atâtea ori încât a dovedit cu asupra de măsură că este capabil de compromis. Rezultă, așadar, că singurul temei solid pe care se poate construi o viitoare „pace națională post-Băsescu“ este revenirea la situația pre-Băsescu în Justiție și, deci, la situația pre-Macovei. Adică de dinainte de DNA, dinainte de ANI, dinainte de reforma CSM și a Înaltei Curți. Revenirea la statu-quo-ul pre-Băsescu va însemna, aproape automat, și torpilarea parteneriatelor cu SUA și Uniunea Europeană. Atacul Antenei 3 împotriva Statelor Unite și a „trădătorilor“ pe care i-ar fi pus în funcții, purtat cu mijloacele și limbajul Securității comuniste, constituie o bună indicație asupra modului în care va arăta viitorul consens PNL/PDL-PSD post-Băsescu.
Or, în lipsa unui pact autentic asupra independenței Justiției și a statului de drept între PNL și PDL pe care să se construiască tot mai îndepărtata și iluzoria dreaptă unită, fuziunea își pierde rațiunea, iar Băsescu are bune temeiuri să acuze că Vasile Blaga este pe cale să predea partidul la cheie PNL în schimbul a nu se știe exact ce. Liniștea post-Băsescu se va întemeia pe refacerea frăției borfașilor.
Ce se mai poate face? Nu a-l urma pe Băsescu alături de PMP și Elena Udrea. Pactul pentru statul de drept propus de Udrea este un exemplu monstruos de ipocrizie, imoralitate și lipsă de bun-simț politic. Când ți-ai petrecut o bună parte din carieră atacând-o și subminând-o pe Monica Macovei – artizanul reformelor care au creat actuala DNA și ANI și au întărit Justiția – nu ai nici un fel de credibilitate și ar trebui să-ți fie măcar teamă de ridicol, dacă îți lipsește organul etic.
Singurul lucru pe care îl mai pot face toți aceia care cred într-o Românie ancorată ferm în Occident, într-un stat puternic și mai drept, în domnia Legii este să se adune în spatele singurului om care nu a dezamăgit și care oferă toate garanțiile că ceea ce s-a câștigat în ultimii zece ani nu se va pierde: Monica Macovei. Celor care susțin că nu are nici o șansă – trei contraargumente: victoria lui Andrej Kiska în Slovacia (deci e posibil), faptul că tot ceea ce trebuie este să ajungă în turul al doilea cu Ponta și, la urma urmei, mai bine să pierzi alături de cei drepți și curați decât să câștigi alături de ticăloși.
