Senatorul Varujan Vosganian și-a propus încă din 2005 să găsească o modalitate prin care să mărească prețul cărților cu o sumă fixă, iar această sumă să fie virată în buzunarele Uniunii Scriitorilor, unde tocmai fusese ales vicepreședinte. Vosganian nu s-a gândit să facă rost de bani pentru scriitori de la exportatorii de arme, de la importatorii de whisky sau de la vânzătorii de mașini de lux, ci de la cititori. Cine vrea să cumpere o carte să plătească și timbrul care ar trebui să apară pe copertă, la fel ca la țigări. Ai un viciu, n-ai decât să plătești pentru el. De ce ar fi cărțile diferite?
Încă din 1994, această Uniune a Scriitorilor, care îi include mai ales pe cei formați înainte de 1989, trebuie să primească prin lege 2% din prețul fiecărei cărți care se vinde în România. În schimb, celelalte organizații ale scriitorilor autohtoni au refuzat să fie părtașe la acest sistem, prin care banii cititorilor ajung în pușculița Uniunii Scriitorilor și de acolo sunt administrați de Varujan Vosganian, contra unui salariu generos. Ideea din 2005 a senatorului Vosganian este luată acum în discuție foarte serios, cu perspectiva de a deveni lege. În acest fel s-ar renunța la taxa de 2 la sută pe fiecare carte vândută și s-ar pune o sumă fixă de 1 leu pentru toate cărțile editate, indiferent dacă acestea zac în depozite sau vor fi date la topit pentru că nu le cumpără nimeni. Susținătorii proiectului vor să experimenteze rezistența editurilor, care la rândul lor vor trebui să modifice prețurile în defavoarea cititorilor (pentru o carte de 30 de lei, taxa de 2% înseamnă 60 de bani, în vreme ce, potrivit noii legi, toate cărțile, indiferent de preț, vor avea în plus un timbru de 1 leu).
Nu e clar de ce Parlamentul trebuie să găsească finanțatori pentru această organizație. Doar pentru că Uniunea Scriitorilor îl are în conducere pe senatorul Vosganian sau fiindcă există nostalgia ajutorului din perioada comunistă? A încercat Parlamentul României să găsească bani prin lege pentru fundațiile copiilor care suferă de boala Lobstein sau de sindromul Down? Pentru aceste ONG-uri nu face nimeni lobby. Uniunea Scriitorilor are mai puțini membri decât o fundație care strânge fonduri pentru copiii bolnavi de cancer, dar este mai importantă pentru că gestionează geniile literare. Și pentru că un senator fără scrupule, dar plin de mir face jocuri în favoarea ei.
Oare Uniunea Scriitorilor l-a pus pe lista candidaților la Nobel în schimbul acestor eforturi de a alimenta cu bani bugetul unei instituții vetuste? Și Uniunea omoloagă din Armenia, care încă funcționează după tiparele sovietice, l-a propus, fiindcă Varujan Vosganian nu este doar un romancier talentat, ci și un lobby-ist de valoare. Un om care are toate calitățile și care lucrează de dimineața până seara, fără a da semne de oboseală, pentru a lua salarii de la Parlament, de la Institutul Național de Cercetări Economice, de la Uniunea Scriitorilor și de la Uniunea Armenilor.
Poate dacă Varujan Vosganian & colegii ar fi avut mai mult timp, s-ar fi gândit să pună o taxă pe jocurile de noroc pentru a-și finanța Uniunea, fiindcă numai anul trecut piața cazinourilor și pariurilor a depășit un miliard de euro. E adevărat însă că bătălia cu această branșă ar fi fost mult mai dificilă decât cea cu editorii și cititorii.
Parlamentul, care nu vrea să-l dea pe Vosganian pe mâna justiției, nu se uită ce se întâmplă în lume. Nu înțelege că, peste tot pe vechiul continent, statele încearcă să protejeze cărțile și presa scrisă, le scutește de TVA, le oferă subvenții și le ajută să nu moară. În România e invers, iar oamenii care vin la putere așază rând pe rând câte o piatră de moară peste civilizația tiparului autohton. Ei nu fură cărți pentru a le citi (ca în romanul lui Markus Zusak „Hoțul de cărți“), ci vor să ne fure nouă cărțile pentru a nu mai citi nici noi.
