A venit momentul compromiterii Băncii Naționale? Trebuie pedepsită pentru că pledează pentru soluții raționale și stabilitate? Sau poate că a sosit clipa să se retragă elitele care au asigurat ieșirea din tunelul tranziției? După ce băieții răi au fost marginalizați, e cazul ca și băieții buni crescuți la umbra vechiului regim cu toate meritele, virtuozitățile, credințele, limitările și lașitățile lor să facă un pas în spate.
Nu e niciun secret că Mugur Isărescu nu a venit în fruntea Băncii Naționale neprihănit și pe un cal alb, dar glisările și fandările lui au fost făcute spre Vest, iar compromisurile n-au avut ca obiect doar menținerea lui în funcție, ci și însănătoșirea țării. Sub bagheta lui, România a traversat, fără să se „bulgarizeze“, criza din 1998, a evitat modelul grecesc în 2009 și ar putea scăpa și pe mai departe de urgia vremurilor tulburi ce vor veni. Isărescu le-a spus deja politicienilor care se întrec în promisiuni electorale că nu e o idee bună să reducă taxele și să crească simultan salariile și că nici măcar Codul Fiscal singur nu e de bun augur, pentru că țara, pur și simplu, nu stă pe roze. Reluarea acuzațiilor că ar fi lucrat înainte de 1989 în solda Securității nu clatină doar credibilitatea guvernatorului, ci și pe cea a Băncii Naționale, într-o perioadă în care măsurile economice pe care vrea să le ia Guvernul ar putea arunca România într-o nouă criză.
Mugur Isărescu supraviețuiește cu propriile-i dedublări: este vechiul amic al lui Adrian Năstase, Ioan Mircea Pașcu, Adrian Severin și al celorlalți membri ai așa-numitului Grup de la Trocadero, care se pregătea înainte de 1989 pentru o perestroikă mioritică atent dirijată, dar, în același timp, este și omul-busolă care ține direcția și nu lasă țara să se rătăcească sub pornirile balcanice ale liderilor ei.
Această bivalență, care în primă instanță i-a fost de folos, pentru că a avut mereu susținerea sistemului, se întoarce încet-încet împotriva lui, pentru că ceea ce altădată însemna puterea guvernatorului, azi ar putea fi slăbiciunea lui.
Trecutul nu e ceva cristalizat în România, pentru că nu a fost niciodată exorcizat, iar dinozaurii au continuat să pască liniștiți pe câmpiile mezozoice ale tranziției autohtone. Mugur Isărescu a trecut la timp de partea bună a lucrurilor, ceea ce nu-l scutește însă de detaliile mai puțin plăcute ale istoriei sale personale. E adevărat că în perioada ceaușistă plecau la stagii în Occident doar oamenii de încredere ai regimului, cei care binemeritau: unii erau profesioniști, ca Isărescu, alții erau doar parte a angrenajului care menținea statul autoritar. Nu cunoaștem tainele guvernatorului, dar orice secret îl face vulnerabil atât pe el, cât și instituția pe care o conduce.
În România, compromiterea celor aflați în funcții-cheie ale statului este un sport național, care nu ar putea fi practicat dacă aceștia nu ar fi vulnerabili sau dacă nu ar cădea în plasa celor care știu cum să se folosească de slăbiciunile lor. Lecțiile șefilor de stat români demonstrează această practică, în care de la Regele Mihai la Traian Băsescu toți au fost tributari slăbiciunilor proprii sau greșelilor celor din familia naturală sau extinsă. Să fie oare vulnerabilitatea un criteriu de selecție a celor care ajung în funcții importante sau este vorba despre un model tradițional de recrutare a elitelor?
25 de ani la conducerea BNR este o perioadă nesănătos de lungă, indiferent de geniul celui aflat la cârmă. Mugur Isărescu este ultimul șef de instituție care vine din frigul comunist. A pregătit între timp mulți specialiști care ar putea să-i ia locul, numai că aceștia nu au nici influența, nici susținerea necesare pentru a putea răzbi, ceea ce nu înseamnă că guvernatorul e de neînlocuit: „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece“.
