În curând nu vom mai putea călători la fel de ușor ca până acum, granițele se vor închide rând pe rând în Europa, ca efect al războiului pornit de adepții Statului Islamic împotriva civilizației occidentale, iar noi vom fi tot mai timorați de veștile rele și de imaginile pe care le vedem la televizor.
Peisajul parizian cu soldați înarmați până în dinți pare ireal și e un semn că vechea lume a turismului permanent, a bunăstării europene fără margini și a multiculturalismului e pe cale să se schimbe. Nu știm încă în ce fel va arăta viitorul, dacă teama ne va dezumaniza, dacă extremismul va fi răspunsul europenilor la teamă, dacă liberalismul va continua să triumfe sau dacă serviciile secrete vor profita de ocazie pentru a deveni omniprezente și omnipotente, glisând spre o democrație tot mai șubredă.
Totul depinde de viziunea liderilor din marile capitale occidentale, care pot, dacă vor, să abolească pseudo-statul ce le terorizează. În loc să pună frână euroentuziasmului de frica jihadului, făcând în acest fel jocul teroriștilor, Occidentul ar trebui să-și regăsească rădăcinile umanismului liberal și curajul de a merge să lupte cu Statul Islamic la el acasă, pentru a tăia răul de la rădăcină.
Nu mai este vorba de a preveni incendiile viitorului, fiindcă focul începe deja să se extindă, ci despre creșterea rezistenței la rupere a Uniunii Europene, fiindcă sub imperiul terorii statele tind să se întoarcă spre interior, să-și închidă granițele, să se izoleze prin garduri de apărare mai mult sau mai puțin simbolice. Confortul călătoriilor de care esticii abia au apucat să se bucure, trecând peste etichetele răutăcioase puse de frații lor mai bogați din Vest, ar putea să dispară în infernul exploziilor, al kalașnikovului din portbagajul unei mașini care a trecut cu grație dintr-o parte în alta a continentului, al morților și răniților acestui război nedrept.
Spațiile libere ale democrațiilor sunt fragile, fiindcă nu au fost gândite ca fortărețe, ci mai degrabă ca locuri de întâlnire a oamenilor și a ideilor. Renunțarea la ele înseamnă cedarea în fața barbarismului, resemnarea în fața răului și recăderea în istoria jalonată de cetățile mereu asaltate. Nu migranții sunt însă cei care ne asaltează, ci acei kamikaze care vor să arunce în aer civilizația toleranței, teroriștii de care fug atâția sirieni, afgani, libanezi în căutarea unui loc în care pot dormi fără teama că a doua zi nu se vor mai trezi. Între Dar al-Islam, casa păcii, și Dar al-Harb, locuința războiului, cum e împărțită în mod tradițional lumea musulmană, Occidentul trebuie să găsească drumul care să nu confunde islamul cu islamismul, naivitatea cu pragmatismul, războiul cu răzbunarea.
Aruncându-i peste bord pe acești nenorociți ai sorții nu facem decât să construim ferestre false pentru a ascunde adevăratul rău, care nu poate fi stârpit decât prin forța armelor pe terenul Statului Islamic. De ce europenii și americanii amână atât de mult extirparea Statului Islamic e o întrebare căreia liderii marilor puteri nu i-au dat răspuns nici măcar acum, după atentatele dramatice de la Paris.
Condițiile în care Moscova se va alătura alianței care să lupte în deșert împotriva teroriștilor ar putea constitui una dintre cheile ecuației, fiindcă rușii se află deja în Siria, alături de Bashar al-Assad, considerat inamicul Vestului. Recunoașterea anexării Crimeii, dar și alte pretenții pe care Rusia le are în zonă ar putea fi cărțile pe care Moscova să mizeze înaintea unui război împotriva Statului Islamic. Un joc de poker care să ne afecteze și pe noi?
