Atentatul asupra jurnaliștilor francezi, de la sfârșitul săptămânii trecute, este abominabil, dincolo de orice limită și justificare.
Viața nu poate fi luată, e una din cele zece porunci ale creștinismului care, din păcate, nu a fost asumat de către Uniunea Europeana –atunci când și-a scris Constituția – ca fiind una din valorile sale fundamentale. Deși, orice s-ar zice, ne place sau nu Europa s-a clădit pe Biblie și, adesea, pe spadă. Timp de 17 secole până la victoria statului laic. Și asta are o legătură puternică cu atentatul din Franța. Pentru că eliberând terenul de valorile religioase, în Occidentul ultimelor decenii libertatea a ajuns valoarea supremă. (rog cititorii acestui articol să nu asimileze religia cu preoții avari sau cu abuzurile făcute de biserică în istorie și subliniez că mă refer exclusiv la valorile induse prin credință)
Am citit numeroase luări de poziție de la oameni simpli la lideri de opinie ori șefi de stat care, urmare a tragicului atentat din Franța, au anunțat că, indiferent ce se va întâmpla pe viitor, oricât de fioroși se vor dovedi teroriștii, oricare ar fi prețul ce trebuie plătit, libertatea nu va fi niciodată negociată. Pentru că, în democrație, libertatea este valoarea supremă. Dar chiar așa, cum a ajuns libertatea valoarea absolută mai presus de dreptate, echitate, iubire, rațiune chiar?
Nu a fost prea greu să se ajungă la această ierarhie valorică dat fiind că oamenii sunt, ori se simt, urmăriți peste tot: pe internet, pe facebook, în trafic, când vorbesc la telefon, atunci când călătoresc. Un procent foarte mare dintre occidentali cred în teoriile conspiraționiste și afirmă că guvernele și politicienii nu vor decât să îi manipuleze. În acest context de suspiciune, oamenii civilizației europene au ajuns să vadă în libertate valoarea supremă. Așa am ajuns să credem că afirmarea libertății poate lua și forme goale de conținut, ridicole, cum ar fi o plimbare în lenjerie intimă cu metroul – fapt petrecut duminica trecută – sau o poză de grup în care mii de alți concetățeni pozează în fundul gol. Nu mai corect ar fi să ne propunem ca într-o zi, mergând cu metroul, să dăruim un zâmbet vecinului sau să strângem mizeria de sub scaune? Sau să organizăm, mai degrabă o zi a bunătății în care să vizităm un om singur, în vârstă, părăsit de familie. E doar o idée.
Compasiunea, puterea de a dărui, grija pentru celălalt sunt valori pe care Occidentul nu le mai cultivă sau le tratează periferic monopolul fiind luat de afirmarea libertății în primul rând și de grija până la absurd față de respectarea cu sfințenie a normelor de corectitudine politică (o altă formă exacerbată de afirmare a libertății). Poate am ajuns la această ierarhie pentru că primele valori (iubirea, bunătatea, compasiunea etc) sunt valori creștine, iar celelalte printre care și libertatea unele mai degrabă laice.
Revenind la speța noastră. Trebuie să ne întrebam dacă nu cumva Europa a greșit metoda de a integra milioanele de musulmani încercând să îi asimileze servindu-le lecția libertății absolute, a corectitudinii politice care i-a făcut egali din oficiu deși de facto majoritatea au rămas cetățeni europeni de mâna a doua, îngropându-și valorile (religioase) pentru a nu leza sensibilitățile religioase ale musulmanilor. Care, nu-i așa, vor să le afirme cu tărie și vărsare de sânge uneori.
Europa a încercat să oprească valul migraționist musulman luptând cu armele libertății absolute. Și, ce ironie, a pierdut. Roasă din interior de propriile forme fără fond, șubrezită de propria libertate asumată fără un mecanism de autoreglare, Europa de azi are toate simptomele unei civilizații la finalul destinului ei istoric.
Și astfel, i-am da încă o dată dreptate istoricului Arnold Toynbee care scria în lucrarea sa “Studii asupra istoriei” că o societate care la un moment dat a dominat lumea se prăbușește sub propriile slăbiciuni, după ce ani sau decenii acceptă ca în interiorul ei să se infiltreze valori, obiceiuri, mode, tradiții, credințe, forme de viață, asociere care nu îi sunt proprii. Când o societate ajunge în pragul dezintegrării sale istorice devine pradă ușoară pentru dușmani. Societatea ajunge asemeni unei corăbii în derivă în așteptarea valului cel mare care să o înghită și să o șteargă de pe fața pământului, scrie istoricul.
De data aceasta dușmanul din interior al societății occidentale pare să fie reprezentat de libertatea dezbrăcată de bun simț, limite și prost asumată. Libertatea absolută.
