Pentru mine, Constanța înseamnă casă și acasă. Cine s-a născut aici va purta întotdeauna cu el mirosul unic al valurilor care se sparg de țărm, imaginile tulburătoare ale soarelui înghițit de mare, amintirea pașilor pe nisipul pustiu. Și zgomotul… zgomotul mării nu se poate uita.
Dacă veniți aici în vancanțe, nu știți ce înseamnă Constanța adevărată. Aceasta poate fi simțită și descoperită cel mai bine în afara sezonului estival, când turiștii amatori de plajă și soare preferă să stea acasă.
De câțiva ani buni însă, mi-e rușine că sunt constănțean. Orașul, așa cum îl știam, a dispărut. Mi s-a părut că mult timp oameni străini de județ, pe care-i întâlneam prin țară, mă arătau cu degetul, dezaprobator și mirați, și spuneau: ”Iată-l. Acolo este un constănțean”. Întorceam spatele și nu spuneam nimic.
Mi-e rușine că am trăit 15 ani într-un oraș condus de un primar care l-a urât, dar care a iubit Mamaia. Un primar care nu mai locuia aici de mult timp și pentru care Constanța însemna numai locul unde întâmplător se află Primăria și unde, din când în când, mai trebuia să ajungă, și locul de unde pleca spre București, ca să ia avionul spre destinații exotice.
Am fost conduși de Radu Mazăre 15 ani pentru că a inventat și perfecționat un sistem de ajutoare a păturilor sărace, pentru că a creat și deține, împreună cu prietenii săi, un imperiu economic, și pentru că a știut, într-un mod mai mult sau mai puțin ortodox, să anihileze opoziția. Cei mai vinovați suntem însă noi, cei circa 130.000 de constănțeni care nu am ieșit la vot și am lăsat pe alții să decidă în locul nostru.
Am ajuns să avem un oraș în care spațiul verde este de câteva ori sub normele europene. N-aș ști să vă spun de câte ori, pentru că Primăria Constanța nu a realizat până acum Registrul Spațiilor Verzi, deși este obligată prin lege din 2007. N-au fost resurse, spune viceprimarul Decebal Făgădău, omițând zecile de milioane de euro care zboară în fiecare an pe ajutoare sociale sau spre firmele prietenilor fostului primar. Trăim într-un oraș în care s-a construit haotic, pentru că funcționează după un Plan Urbanistic General din 1999. Dacă vă întrebați de ce nu s-a refăcut timp de 17 ani, este de ajuns să vă uitați la modul în care s-au dat certificate de urbanism. Investitorii găsesc modalități de a eluda legea 50 privind autorizarea executării construcțiilor. Dacă s-ar aplica, un sfert din Constanța ar trebuie demolat.
Mi-e rușine că trăiesc într-un oraș în care s-a investit în hidoase carnavaluri estivale, dar în care oamenii stau încă (și vor mai sta mulți ani), pe străzi neasfaltate și nepietruite. Mi-e rușine că nimeni nu a reușit, de zece ani, să reabiliteze Cazinoul, care a ajuns dintr-un simbol al frumuseții într-o emblemă a impotenței administrative.
Mi-e rușine că orașul în care trăiesc investește numai 3 lei și 10 bani pe an, pe cap de locuitor, pentru cultură. Da, bani de-o pâine. Constanța este orașul în care angajații operei, ajunși ca capătul răbdării, au cântat ”Corul sclavilor” în stradă. A fost, sunt sigur, prima dată când mulți șefi din administrația locală și județeană au auzit o arie dintr-o operă. Cu siguranță în sala de spectacol nu au fost niciodată.
Constanța este orașul care are un mall care, în nume, conține cuvântul ”parc”, dar care nu are parcuri. Ba dimpotrivă, cine pare că are alergie la verde și autorizează apariția de betoane oriunde există un petec de iarbă. Este orașul unde chiar arhieposcopia a construit o biserică pe trotuar, fără actele necesare, promițând mai apoi că intră în legalitate, orașul în care primarul care noaptea ieșea cu gagici în cluburi pupa, a doua zi, cu o evlavie pe care trebuie să o traducem în alt context decât cel religios, mâna arhiepiscopului.
Nu-mi ajunge tot ziarul acesta să punctez toate probleme Constanței. Vă mai spun două: singura arenă de gladiatori din sud-estul Europei zace uitată sub un hotel, iar una din porțile de intrare în vechiul Tomis, care este încă în stare bună, nu are lângă ea nici măcar un indicator.
Aș vrea să cred că orașul se va schimba în bine în următorii patru ani. Sunt pesimist, dar sper să mă înșel.
