O declaratie mai stranie decat cea a ministrului Finantelor, Varujan Vosganian – care a cerut sesizarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii in cazul legii de majorare a salariilor profesorilor cu 50% –, nu s-a auzit de mult in spatiul nostru public. Atributiile CSAT se gasesc exclusiv in sfera securitatii nationale si ne intrebam ce Dumnezeu ar putea face ca o lege privind salarizarea unui sector bugetar votata in unanimitate in Parlament sa devina o amenintare la adresa acesteia. Pentru ca, prin interventia sa, ministrul a facut, de fapt, apel la autoritatea institutiei executive supreme a statului pentru a rasturna decizia unei institutii democratice. Aceasta este o veste cat se poate de proasta, indiferent daca legea adoptata este buna sau nu. Ideea insasi de a transforma politica bugetara a Guvernului intr-o chestiune de securitate nationala pe timp de pace este o abdicare de la principiile democratiei.

Daca s-ar intampla asa ceva, ar rezulta o concentrare inacceptabila a puterii executive in mainile presedintelui Romaniei, care, prin Constitutie, prezideaza CSAT.
Afirmatiile lui Vosganian sugereaza asadar ca oamenii nostri politici accepta fara prea multa deliberare posibilitatea suspendarii sau chiar anularii jocului democratic la cel mai mic semn de criza. Acelasi lucru l-a sustinut public si presedintele Camerei Deputatilor, Bogdan Olteanu, care a amenintat ca va declara incheiata sesiunea Camerei Deputatilor daca partidele vor continua sa adopte legi care presupun cheltuieli bugetare nesustenabile. Vasazica, daca actorii de pe piata politica nu gasesc suficiente resurse de rationalitate si responsabilitate pentru a ajunge la un acord in privinta cheltuielilor bugetare, singura solutie – indicata de insusi presedintele uneia dintre Camerele Legislativului – este sa inchidem Parlamentul, sa tragem obloanele pravaliei democratice.

Din nou afacerile tarii ar ramane pe mainile Executivului – Guvern plus presedinte –, ceea ce ar reprezenta inca o data un esec al democratiei si ar sugera ca solutia este recursul la autoritate.
Al treilea si ultimul exemplu de deficit de democratie este apelul Guvernului la Curtea Constitutionala in chestiunea aceleiasi legi de majorare a salariilor cadrelor didactice. Legea a fost adoptata prin consens politic – a fost votata, reamintim, in unanimitate – si, in virtutea logicii democratice, Guvernul ar trebui sa puna in aplicare legile adoptate de Parlamentul care l-a investit in functie si i-a conferit legitimitate. Pe de alta parte, motivatia Executivului, cum ca legea nu prevede surse de finantare, conduce la concluzia ca Guvernul este singura institutie din stat calificata sa legifereze in domeniul bugetar, de vreme ce nu a fost prezentat proiectul de buget pentru 2009, iar in aceste conditii, Guvernul este singurul care poate preciza sursele de finantare. Apelul la Curtea Constitutionala si sugestia "exclusivitatii" in legiferarea bugetara reprezinta din nou un esec al arhitecturii statului de drept.

Ne aflam intr-un moment de serioasa fragilitate a institutiilor democratice ale tarii, o fragilitate de care se face vinovata clasa politica. In momentul investirii Cabinetului Tariceanu 2, a devenit limpede ca, in lipsa unei majoritati parlamentare transparente asezate ferm in spatele Guvernului, acesta nu putea supravietui decat prin realizarea unor majoritati ad-hoc, a unor compromisuri politice. Cum singura moneda de schimb a Guvernului pentru a obtine sprijinul politic al PSD era puterea de a distribui banii de la buget, PSD a obtinut tot ceea ce si-a dorit – fonduri preferentiale pentru clientela sa politica si din administratie, majorari de pensii si de salarii – fara sa plateasca vreunul dintre costurile guvernarii. Reglementare ad-hoc inseamna domnia arbitrariului, iar Guvernul a recurs nesanctionat la asemenea  tranzactii.

In aceste conditii de impunitate politica, partidele nu si-au mai asumat nici o responsabilitate, fapt care ne-a adus in situatia de astazi in care promisiunile electorale ajung in plen si sunt votate in unanimitate. Nici PD-L, care pretindea superioritate etica, nu a indraznit sa isi asume un discurs rational si s-a topit, la randul sau, in valul populismului.
Avem un Guvern care a esuat in arbitrar si legiferare ad-hoc, un Parlament care s-a compromis prin calcarea in picioare a statului de drept pe cale sa se inchida si o clasa politica delegitimata de propria-i rapacitate si iresponsabilitate. Ramane institutia prezidentiala. Falimentul clasei politice si al institutiilor democratice il asaza pe presedinte intr-o pozitie mai puternica decat ar fi de dorit si, de aceea, Traian Basescu trebuie sa fie extrem de precaut pentru ca este dator sa uzeze de aceasta pozitie cu cea mai mare retinere.
Dar nu pot sa nu ii intreb pe cei care, in primavara trecuta, strigau cat ii tinea gura ca ne paste dictatura: "Cum ati permis sa se ajunga aici, domnilor? Acum nu va mai temeti de dictatura?"