Rusia a anunțat că-și va ajusta doctrina militară adoptată în 2010 din cauza extinderii NATO spre est, a scutului antirachetă din România, dar și a problemelor din Ucraina. Documentul conține deja liniile dure de care are nevoie Moscova în această perioadă în care vrea să-și delimiteze „vecinătatea apropiată“, inclusiv prin folosirea forței, dar și amenințarea nucleară amintită recent de Vladimir Putin.
Doctrina militară rusă din februarie 2010 spune clar că „Rusia își rezervă dreptul de a recurge la arma nucleară în cazul unui atac nuclear sau cu alte arme de distrugere în masă contra ei sau asupra aliaților și, de asemenea, în cazul unui atac cu arma convențională contra Rusiei, dacă amenință chiar existența statului“.
Consiliul de Securitate al Rusiei ar mai putea adăuga, potrivit declarațiilor făcute la Moscova, crearea unei alianțe militare alături de China și, eventual, de celelalte state membre ale BRICS, organizație care cuprinde noile economii emergente: Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. Rusia a semnat în ultimii zece ani parteneriate strategice cu toate aceste state, dar a încercat să aibă relații privilegiate mai ales cu India și China, două state aflate în permanentă competiție unul cu celălalt și cu probleme de graniță nerezolvate definitiv.
Vladimir Putin face în ultima perioadă concesii importante Beijingului pentru a-și echilibra pierderile suferite pe frontul de vest. În mai, liderul de la Kremlin a semnat un contract de 400 de miliarde de dolari prin care Rusia se angajează să alimenteze China cu 38 de miliarde de metri cubi de gaz anual în următorii 30 de ani. În plus, Putin a fost de acord să-i transfere Chinei câteva sisteme de apărare împotriva rachetelor balistice și alte arme sofisticate pentru a consolida axa strategică Moscova-Beijing.
În vreme ce premierul român era primit în capitala Chinei de omologul său, Vladimir Putin se întreținea cu vicepremierul Zhang Gaoli în orașul siberian Yakuț pentru a lansa construcția gazoductului de 3.000 de kilometri prin care China va primi, începând cu 2019, gaz din Rusia. Pentru a-și arăta bunăvoința, Putin s-a arătat gata să vândă Chinei și 49 la sută din proiectul de exploatare a câmpului petrolier de la Vankor.
Beijingul a trimis intenționat la această întâlnire simbolică un oficial sub rangul președintelui rus pentru a-și demonstra superioritatea. China s-a jucat de multe ori în acest fel cu Rusia. În 1958, spre exemplu, după o zi de discuții tensionate între Mao și Nikita Hrușciov, liderul chinez l-a invitat pe omologul său sovietic să continue dialogul la piscină. Fostul șef al diplomației americane Henry Kissinger povestește, în cartea sa „Despre China“, că „Hrușciov, care nu știa să înoate, a fost obligat să poarte aripioare“.
Putin e gata să facă orice pentru a obține sprijinul Chinei în criza din Ucraina, dar Beijingul nu pare dispus să renunțe total la poziția sa de „neutralitate“, chiar dacă cele două părți au și interese similare. China s-a abținut în martie la Consiliul de Securitate al ONU, unde s-a pus problema condamnării referendumului din Crimeea, dar, în același timp, Beijingul s-a ferit să recunoască apartenența peninsulei din Marea Neagră la Rusia.
China este încă un loc frecventabil, iar cancelara Merkel a fost la Beijing în iulie, în vreme ce cu o lună înainte premierul chinez fusese primit la Londra. Săptămâna viitoare este așteptată în capitala chineză Susan Rise, consiliera de securitate a președintelui american, poate tocmai pentru a boicota axa China-Rusia. Bucureștiul ar putea să intre în concertul occidental al relațiilor cu Beijingul, dacă nu se lasă cumpărat pe bucăți de China, așa cum ar vrea Victor Ponta, și dacă înțelege că, spre deosebire de Berlin, care-și permite un parteneriat strategic sino-german, România este doar o periferie europeană în coasta Rusiei.
În ecuația viitorului în care China se profilează ca o putere globală în ascensiune, Rusia rămâne doar o putere regională în cădere, în ciuda ambițiilor lui Vladimir Putin. România are ocazia să joace inteligent în această nouă ordine pe cale să se instaureze, fără să renunțe la filosofia relațiilor strategice cu Statele Unite.
