Cele 36 de declaraţii pe care trebuie să le depună anual contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt o nerozie mai mare ca forfetarul.

Este amuzantă declaraţia liniştitoare a ministrului Şeitan cum că „nu sunt cozi" pe la instituţiile pe care le păstoreşte. Ar trebui să fie îngrijorat. Dacă şi-a făcut planul să încaseze bani în plus de la jumătate de milion de oameni, a anunţat regulile în penultima zi, iar în ultima zi „nu sunt cozi", înseamnă că se îndreaptă spre un eşec monumental. Sau că nu şi-a propus nici un moment să încaseze bani. Este amuzantă şi declaraţia opărită a ministrului Vlădescu cum că „este de văzut" dacă plata prin drepturi de autor nu reprezintă o formă de evaziune fiscală. Dacă într-un an şi jumătate de ministeriat (şi încă pe-atât în Guvernul Tăriceanu) n-a văzut încă dacă-i aşa sau altminteri, ce-ar trebui să facă în momentul în care ar descoperi că-i evaziune fiscală? Nu cumva să-şi dea demisia şi să răspundă pentru că, prin neglijenţă, a păgubit bugetul statului? În fine, este amuzantă declaraţia impasibilă a premierului Boc cum că, de vreme ce n-a ajuns pe masa Guvernului, „situaţia nu există". Lăsând la o parte logica defectă, situaţia tocmai de pe masa Guvernului a plecat. Dacă înjurăturile contribuabililor şi chiar cele ale funcţionarilor nu s-au întors acolo înseamnă doar că Guvernul a căpătat un excelent filtru imunitar: anticorpul nesimţirii. Mai lipseşte din poză doar preşedintele, care să spună că tonomatele au sărit să-şi apere privilegiile.

Să recunoaştem, puţini plătesc taxe cu plăcere, din patriotism sau pentru că ar fi mulţumiţi de serviciile publice. Majoritatea contribuabililor o fac ori „pentru că trebuie", ori, pur şi simplu, de frică. Şi, evident, o parte semnificativă evită, total sau parţial, legal sau ilegal, să plătească. Un stat înţelept convinge cât mai mulţi contribuabili să se mute către prima categorie, pentru a se putea lupta uşor cu cei din ultima categorie. Este prea dur pentru a fi exprimat în scris adjectivul potrivit pentru un stat care face exact pe dos. Adică face ca aceia care plăteau de plăcere să o facă doar pentru că trebuie, iar cei care plăteau, pentru că trebuie să îngroaşe rândurile celor care nu mai plătesc deloc. Poate dintr-o revoltă onestă, poate pentru că abia aşteptau un pretext, nici nu contează. Trauma celor care trebuie să plătească în plus este deja suficient de mare, iar principala grijă a Guvernului trebuia să fie să înşface banii cu maximă blândeţe. Nu încerc să le găsesc scuze celor care nu vor mai plăti deloc taxe. În primul rând, pentru că n-au avut niciodată nevoie de scuze. Apoi, pentru că, oricum, scuzele nu ţin loc de banii pierduţi de Guvern. Care, dacă ar face un calcul cinic şi rece, ar vedea că s-ar putea să încaseze chiar mai puţin decât până acum. Şi care va fi nevoit să-şi recupereze paguba tot din buzunarele celor încă rămaşi în sistem.

Asta se întâmplă deja. O fiscalitate enormă pentru România, de 45% din cheltuielile cu munca, face ca doar 4 milioane de oameni să mai plătească taxe integrale. Din aceştia, 1,5 milioane lucrează la stat, iar impozitele lor realimentează oala din care sunt plătiţi. Alte 1,5 milioane au salariul minim pe economie, fie că ăsta este sau nu câştigul lor real. Astfel, doar un milion de contribuabili declară venituri mai mari decât cel minim pe economie la nivelul de impozitare pe care şi-l doreşte statul. La cum arată lucrurile, în loc să crească, această cifră va continua să scadă - asimptotic - spre fatidicul zero. Ori asta, ori 500 de mii de oameni îşi vor depune personal, la Guvern, declaraţiile de venit. Pe toate 36, fiecare în dosar cu şină!