Când vom înceta să mai fim superficiali atunci când ne alegem conducătorii? De fiecare dată când nimeresc cu mașina într-o groapă, cam la fiecare 500 de metri, sau într-un canal prost nivelat, cam la fiecare 100 de metri, mă întreb cum a putut fi validat din nou Sorin Oprescu, în 2012, prin votul majoritar al bucureștenilor. Și nu înțeleg ce i-a orbit pe alegători astfel încât acest doctor care a transformat Capitala într-un șantier abandonat să fi fost favorit pentru un nou mandat în 2016 dacă nu-l oprea din cursă DNA.
Situația e valabilă și în alte localități din țară. Un primar care se afișa cu mașini extrem de scumpe, de colecție, care își permitea extravaganțe inexplicabile pentru un angajat al statului, e vorba, desigur, de Radu Mazăre, a fost oprit din „cariera“ sa de „edil“ tot de către DNA, altfel ar fi fost votat probabil la nesfârșit de constănțeni.
Și iubărețul Gheorghe Nichita părea de nebătut la Iași, câștigând alegerile cu cote rușinos de amețitoare pentru un oraș cu pretenții ultraintelectuale din 2004 încoace. Oamenii de bună-credință din oraș și-au pus speranțele tot în DNA, și nu în alegători, să îl scoată din viața politică. Ceea ce s-a și întâmplat.
Primarii din Jilava și Măgurele, două localități din suburbia Bucureștiului, au fost votați, la alegerile locale din 2012, în timp ce erau în arest preventiv pentru acuzații de corupție. Edilul din Măgurele a ieșit din politică abia anul trecut, când a fost suspendat din funcție de prefectul de Ilfov pentru o condamnare la închisoare cu suspendare. Altfel, ar fi fost din nou favorit la scrutinul ce urmează să aibă loc anul acesta.
Cum e posibil ca acești oameni, care fie și-au bătut joc de orașele pe care le-au condus ori au fost implicați în dosare penale pentru corupție, să fie votați în continuare? O explicație care ne este oferită de multe ori este că nu există alternative mai bune. S-a invocat asta în 2012 și la București, și la Iași, de exemplu. Dar argumentul este fals. Când ai de-a face cu un personaj ca Sorin Oprescu, aproape orice alternativă – exagerând, desigur –pare mai bună. Oricum, dacă un primar a dovedit în patru ani că e pus mai degrabă pe furat decât pe administrat, de ce să nu riscăm să alegem pe altcineva? În cel mai rău caz, nu avem mai multe de pierdut. Iar acum patru ani, în Capitală, chiar a existat cel puțin o alternativă viabilă.
În realitate, superficialitatea alegătorilor vine dintr-o lehamite de înțeles, dar care nu rezolvă problemele, ci ne afundă tot mai mult într-un cerc vicios din care nu mai ieșim de decenii. Unii alegători și-au pierdut încrederea în oricine vine nou, pe principiul că „și ăsta va fura“. Iar cei care votează pe pachete sunt greu de convins că sunt păcăliți. Un politician de opoziție din Constanța, de la un partid mic, ne spunea că, în disperare, s-a gândit să le promită alegătorilor că nu va suspenda practica pachetelor, folosită de Radu Mazăre, dacă va fi ales primar. Răspunsul oamenilor simpli consultați a fost sec: „El ne dă deja, dumneavoastră doar ne promiteți. Dacă nu vă țineți de cuvânt?“.
În România, să fii primar pe viață e cât se poate de simplu, constatăm asta doar privind ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani, din București până în cea mai mică localitate. Rețeta e simplă: le asfaltezi oamenilor strada, le pui câteva panseluțe, le faci un trotuar din pavele, și e suficient. Alegătorii vor considera că ești un primar harnic și nici nu îi va mai interesa că asfaltul a costat triplu, panseluțele de 100 de ori mai mult, iar pavelele de zece ori. Dar asta trebuie să înceteze. Anul acesta este primul în care nu mai putem invoca faptul că nu avem alternative. Au apărut mulți oameni tineri și entuziaști, încât avem obligația să nu mai repetăm greșelile din trecut și să le dăm lor o șansă. În cel mai rău caz, nu mai avem prea multe de pierdut.
