Ce freamăt, ce zvârcoleală, ce bocete şi urlete! Ce mai poale în cap îşi pun mafioţii, golanii şi maimuţele curentate din menajeria varanului securist! Câtă falsă furie şi indignare că România este ţinută în genunchi la poarta Schengen-ului imperialist!
Şi totul doar pentru a-şi disimula extazul că li s-a oferit ocazia perfectă de a-şi muta şandramaua naţionalistă în mijlocul pieţei şi a urla cât îi ţin bojocii:
„Aţi văzut, fraaaaaţiloooooooor, ce ne fac?!!!! Cum îşi bat joc de noi, cum ne tratează mâncătorii de crenvuşti ca pe nişte sclavi?! Noi, care le-am dat tot ce au vrut, ne-am lăsat băgaţi în UE, i-am lăsat să-şi investească banii aici, le-am făcut toate poftele, le-am dat şi DNA, şi CSM, şi ANI, l-am băgat până şi pe cel mai bun prim-ministru al României ever la pârnaie şi tot nu le ajungeeeeeeeeee!!!!
Tot nu suntem suficient de buni pentru ei! Iar ne-au închis uşa în nas! Dar nu ei sunt proşti, nuuuuuu, ei sunt jmecheri, ei îşi ştiu interesul, le convine să ne ţină ca pe nişte cetăţeni europeni de rangul doi ca să aibă motiv să nu dea banii, banii care ni se cuvin, fondurile europene pe care trebuie să ni le dea….dar nuuuuu, noi suntem proşti că îi lăsăm să ne umilească!!
Păi, ce nevoie avem noi de ei, în fond şi la urma urmei, ca să îndurăm toate astea?! Pentru ce să ne băgăm noi la puşcărie cei mai deştepţi şi patrioţi politicieni şi oameni de afaceri?! Doar că aşa vor ei? Ca să poată veni să ne cumpere pe nimic?! Şi ce dacă au mai băgat şi ai noştri mâna pe ici, pe colo? Ce, Europa nu are şi ea corupţii ei?
Ce, am venit noi să facem presiuni asupra Germaniei să-şi bage la puşcărie mafioţii ei? Că doar şi noi suntem membri UE şi avem drepturi! Ne ameninţă că ne bagă iar vize? Nu-i nimic, le băgăm şi noi lor. Să vezi ce o să se mai roage de noi să-i lăsăm să vină să-şi vadă neamurile din Transilvania. O să le convină?!
Şi pentru ce ne trebuie nouă MCV, DNA, CSM şi ANI?! Cu banii care îi mănâncă degeaba poliţiştii ăştia politici mai bine facem săli de sport! Sau plăteam Bechtelul să termine autostrada Transilvania.
Şi să nu uite că nu noi avem nevoie de ei, ci ei de noi! Dacă vor piaţă comună, dacă vor profit, să plătească şi să nu mai facă atâtea fiţe. Că doar atunci când e vorba de afaceri în Rusia sau în China fac ciocu’ mic. Nu scot o vorbă de moguli şi mafioţi.
Şi mai ales să nu uite că dacă nu am fi fost noi, care i-am apărat sute de ani de turci, nu ar fi ajuns niciodată unde sunt azi! Acum, plătim preţul veacurilor de înapoiere de care am avut parte din cauza lor, pentru că ne-am sacrificat ca să-i ferim de invaziile barbare. Noi făceam biserici din lemn şi mâncam mămăligă fiartă la opaiţ în timp ce ei construiau catedrale şi mâncau cremşnit. Asta e răsplata pe care o primim? MCV, DNA, CSM şi ANI? Să-l demitem pe Fenechiu? Să-l condamnăm pe Voiculescu?
Să vă fie ruşine, teutoni ingraţi! De mâine, nici unul dintre noi nu va mai merge cu Porsche, BMW sau Merţan. Le vindem şi ne luăm Ferrari. Pentru că, dintre toţi europenii, doar fraţii noştri italieni ne înţeleg. La ei e mama mafiei şi uitaţi că o duc bine mersi şi fără MCV.“
Revenind la detalii frivole, paradoxuri şi ironii ale sorţii, le reamintesc celor ale căror idei de maxim bun simţ patriotic mi-am permis să le plagiez mai sus că fără Germania este foarte posibil să fi rămas şi azi în opoziţie.
Fără presiunile pe care „mâncătorii de crenvuşti“ le-au exercitat asupra regimului Băsescu-Boc şi fără cooperarea acestora (mai degrabă de nevoie), PDL poate ar fi fost şi azi la putere, iar ei nu ar mai fi apucat ziua în care şi-au recăpătat, via USL, şpăgile şi sinecurile grase pe care le pierduseră la apusul lui Năstase. Cel mai probabil, şi-ar fi exersat indignarea tot din postura de vulpi pentru care strugurii puterii pe care nu o deţin sunt veşnic acri.
Cum s-a întâmplat o asemenea grozăvie? Simplu. Daţi timpul înapoi până în noiembrie 2011 şi o să vă amintiţi. A început cu reconcilierea dintre Traian Băsescu şi Angela Merkel, după o lungă eră glacială pricinuită inclusiv de faptul că, în 2009, Germania mizase pe adversarul său.
Cu ocazia acelei vizite la Berlin, Traian Băsescu a dat două mesaje cât se poate de tranşante, unul pe tema reducerii cheltuielilor statului şi al doilea despre corupţia din partidul de guvernământ.
Primul a reprezentat o reînnoire a angajamentului preşedintelui de a urma calea germană a austerităţii, într-un moment în care Angela Merkel avea dificultăţi în a convinge alte ţări occidentale că trebuie să îşi taie cheltuielile publice şi dădea România şi Bulgaria drept exemple de comportament responsabil.
Cu acel prilej, preşedintele a anunţat că în 2012 vor fi concediaţi alţi 100.000 de angajaţi din sistemul public, că numărul programelor sociale va scădea de la 54 la 9 şi că deficitul bugetar va fi redus la jumătate, urmând ca acesta să ajungă la zero în 2013. Inutil să mai spunem cu câtă încântare au fost primite spusele lui Traian Băsescu într-o ţară îngrozită că va trebui să scoată bani nu doar pentru salvarea Greciei, dar şi pentru alte ţări din sud-estul continentului.
După cum bine ştim, declaraţia de intenţii a rămas vorbă goală deoarece, după începerea, două luni mai târziu, a protestelor din Piaţa Universităţii, nici măcar lui Traian Băsescu nu i-a mai ars de asemenea obiective ambiţioase. Ba din contră, pe agenda sa a intrat cu maximă viteză reîntregirea salariilor tăiate cu doi ani în urmă, pe care însă, ghinion dublu, a bifat-o ulterior Victor Ponta.
Declaraţia privind corupţia din rândurile puterii, dată într-un interviu pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, a produs stupefacţie în partidul preşedintelui. Liderii PDL nu au fost atât de şocaţi de afirmaţia că formaţiunea lor s-ar putea să nu obţină nici 30% la următoarele alegeri dacă va mai fi zguduită de scandaluri de corupţie, cât mai ales de faptul că ea a fost făcută aproape concomitent cu arestarea primarului Clujului de la acea vreme. Iar Sorin Apostu nu era un şef de mâna a doua, ci unul extrem de influent în Transilvania, fieful PDL, apropiat al premierului Emil Boc şi cu o contribuţie semnificativă la alimentarea fluxurilor financiare ale partidului (evident, după asigurarea celor personale).
Şi nu doar atât. Până la vizita lui Traian Băsescu în Germania, procurorii mai reuşiseră câteva acţiuni spectaculoase: arestarea vicepreşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, a şefului Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, a şefului Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, precum şi anchetarea ministrului Muncii, Ioan Botiş, a şefei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean, a liderului PDL Maramureş, Mircea Man, şi a secretarului de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica.
Cele două argumente, dublate de fapte concrete, cu care preşedintele s-a prezentat la Berlin, o gestionare prudentă a fondurilor publice şi primii paşi serioşi în lupta anticorupţie, care i-au vizat, foarte important, nu pe baronii PSD, PNL şi nici măcar pe cei ai UDMR, ci pe cei din partidul său de suflet, nu au rămas fără rezultat.
În acea perioadă a fost deblocată, de fapt, opoziţia Germaniei la intrarea noastră în spaţiul Schengen (pe lângă un angajament de participare mai consistentă la finanţarea deficitului bugetar). Iată ce declara Traian Băsescu chiar în timp ce se afla la Berlin: „România este pregătită pentru Schengen, iar Germania şi Franţa au acceptat acest fapt. Europa nu trebuie să se lase şantajată de un partid de extremă dreapta (cel aflat la putere în Olanda în acel moment – n.m.)“.
Nu şi-ar fi permis să spună, în timp ce se afla în vizită oficială în Germania, că Germania a acceptat intrarea noastră în Schengen dacă nu ar fi fost aşa. Iar dovada este că nimeni nu l-a contrazis nici atunci, nici mai târziu. De altfel, în conferinţa de presă comună, Angela Merkel a declarat că „în ce priveşte Schengen, Germania şi Franţa au propus un plan, nu toate statele Uniunii sunt de acord, însă acest spaţiu trebuie să devină un spaţiu comun de drept…“. Din avocat al intrării României în Schengen, în urmă cu un an şi jumătate, Germania a ajuns astăzi principalul oponent.
Declaraţiile şi faptele lui Traian Băsescu au mai avut însă o consecinţă. Au dus la pierderea de către PDL a alegerilor. Politicile de austeritate impuse de preşedinte aproape cu forţa i-au subminat popularitatea şi au slăbit forţa partidului care l-a susţinut. Aproape sinucigaş, după cum s-a văzut.
Scăderile de salarii, îngheţarea pensiilor şi tăierea ajutoarelor sociale au afectat direct susţinerea electorală, în timp ce interzicerea măsurilor populiste a anulat orice şansă ca ea să fie recuperată prin „pomeni electorale“. A avut vreo legătură această opţiune cu alinierea lui Traian Băsescu la poziţia Germaniei? Judecaţi singuri.
Pe 7 noiembrie 2011, membrii coaliţiei de guvernare au decis că „salariile bugetarilor şi pensiile ar putea fi majorate în primul semestru al anului 2012, după vizita din aprilie a FMI, dacă nu vor exista «derapaje mari» în Europa şi în România în privinţa creşterii economice“. Traian Băsescu s-a întâlnit cu Angela Merkel pe 10 noiembrie. Pe 11 noiembrie, Emil Boc declara că bugetul pe 2012 nu include majorări de salarii şi pensii deoarece „Guvernul nu s-a repezit pe un scenariu optimist“.
Sigur, date fiind magnitudinea crizei şi modul catastrofal în care PDL a gestionat politicile de relansare economică, o scădere faţă de rezultatul din 2008 ar fi fost inevitabilă, însă fără protestele din ianuarie 2012 şi fără pierderea puterii înainte de alegeri ea ar fi fost mai puţin severă şi nu ar fi însemnat neapărat ratarea următoarei guvernări.
Iar ambele evenimente care au pecetluit soarta democrat-liberalilor ar fi fost mult mai puţin probabile fără tăierile drastice de venituri din 2010, anunţate chiar de către Traian Băsescu, şi fără politicile de austeritate de inspiraţie germană, aplicate cu îndârjire, care i-au transformat pe el şi pe susţinătorii săi în duşmanii neamului.
Pentru nucleul naţionalist mafiot care urăşte Europa şi America doar pentru că le îngrădesc posibilităţile de a fura ca în vremurile „bune“, toate aceste detalii nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Modul cum a gestionat Traian Băsescu situaţia în anii trecuţi, lucrurile bune şi greşelile pe care le-a făcut ar trebui să fie o lecţie pentru Victor Ponta. Pentru că şi el, ca şi preşedintele în trecut, când era şeful de facto al Guvernului Boc, nu au avut şi nu au prea multe de ales. Limitele jocului la impuse şi riscurile la care se expune nerespectându-le ar trebui să-l pună într-o stare de alarmă totală. A primit deja două cartonaşe galbene, iar marja sa de eroare devine zero.
Avertismentul dat de Germania prin respingerea intrării în Schengen nu are legătură doar cu spaţiul de liberă circulaţie. Menţionarea raportului MCV ca motiv pentru neacceptarea noastră şi scrisoarea trimisă vineri preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, prin care patru ţări solicită crearea unui mecanism pentru salvgardarea valorilor fundamentale ale blocului dacă o ţară încalcă principiile democratice reprezintă semnale mult mai dure. Suspiciunile că la Bucureşti s-a instalat o putere care va călca (din nou) în picioare statul de drept sunt la cote istorice. Şi nu vor rămâne doar sub formă de avertismente.
Situaţia din CSM, propunerile de procurori-şefi, dar şi numirile din Guvern şi administraţie, în general, sunt monitorizate cu maximă atenţie şi este foarte probabil ca în cazul unor derapaje serioase sancţiunile să îmbrace şi forme economice. Ne vor atinge la bani. Punct în care presiunea externă se întâlneşte cu cea internă.
Atacul violent al lui Nicuşor Constantinescu, preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, la adresa ministrului delegat pentru Buget, Liviu Voinea, care le-a cerut reprezentanţilor locali să plătească cu prioritate datoriile vechi înainte de a începe noi proiecte, arată că tensiunea generată de lipsa banilor atinge cote explozive. Şi nu a oricăror bani, ci a acelor fonduri care din 1990 încoace reprezintă puşculiţa baronilor locali. Bani care aparent merg în proiecte publice, dar care, de fapt, ajung cu prioritate în vilele, maşinile, conturile şi vacanţele bulibaşilor de partid.
Ponta este în faţa aceleiaşi dileme ca şi Băsescu. Sacrifică legăturile cu partenerii strategici care i-au dat un ultimatum: stopezi jefuirea banului public şi îi dai pe mafioţi pe mâna justiţiei sau izolăm România – întâi prin declaraţii, după aceea inclusiv economic? Sau sacrifică măcar câţiva baroni locali, cum a făcut Traian Băsescu, lasă mână liberă justiţiei, îşi îndeplineşte angajamentele luate faţă de FMI şi are o şansă să recupereze ceva din încrederea pierdută a occidentalilor?
Faptul că „Valerică“ Preda, omul pe care Mazăre şi l-a plantat ca secretar de stat în Ministerul Transporturilor, a fost săltat de DNA, că îl susţine pe Liviu Voinea în faţa ameninţărilor sindicatului baronilor locali ai USL şi că a cerut propuneri pentru reducerea cu 15% a cheltuielilor cu personalul şi a cheltuielilor cu bunuri şi servicii sunt semne că tinde să facă alegerea corectă. Are însă două probleme.
Prima: gesturile sale de normalitate sunt insuficiente. Nici Germania, nici SUA nu se vor lăsa convinse că România e pe direcţia bună cu glumiţe, zâmbre şi replici ironice la televizor. Vor acţiune fermă. În ambele direcţii. Nu se aşteaptă să-i vadă pe apropiaţii lui Ponta după gratii, după cum, în trecut, şi-au luat repede gândul că o vor vedea pe Elena Udrea la DNA. Dar nici nu se vor mulţumi cu plevuşcă.
A doua: nu mai are timp. Fereastra de oportunitate se închide. Tensiunile sociale cresc, din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg că USL i-a dus de nas cu promisiunile din campanie, iar numărul protestelor va creşte. Nu este exclus nici ca prietenii noştri de la Răsărit să îşi vâre coada în niscai manifestaţii împotriva unor companii străine din domeniul bancar, doar-doar s-or rostogoli pentru a se transforma în rândunele ale schimbării. Toate îi vor eroda popularitatea.
Aşadar, dacă vrea să tranşeze ceva în relaţia cu partenerii care nu acceptă să-l lase pe Fenechiu din braţe, sau în disputa cu acel eşalon din partid care îi pune sula în coaste pentru a renunţa la măsurile care le-ar reduce bugetele de prăduială, se află deja în ceasul al doisprezecelea. Trebuie să rezolve disputele interne înainte ca tăvălugul presiunilor sociale şi externe să îl măture definitiv.
Şi mai există un amănunt care îi complică teribil existenţa: Adrian Năstase. Cine l-a făcut s-ar putea să-l şi omoare. Deja fostului şef de partid şi premier i se pregăteşte o reîntoarcere triumfală în partid. Martirului regimului Băsescu îi va reveni rolul, potrivit planurilor lui Voiculescu, de a-l pune la respect pe trădătorul care a semnat pactul cu diavolul. Chiar şi dintr-o funcţie onorifică, Năstase nu va avea nici o problemă să catalizeze şi să unifice toate nemulţumirile faţă de modul în care Ponta conduce partidul şi în special faţă de coabitarea cu Traian Băsescu. Acum, Ponta nu are un rival la şefia PSD. În scurt timp, va avea.
Cum va ieşi Ponta din această situaţie imposibilă? Paradoxal, ce este bine pentru România, ce aşteaptă şi Europa şi SUA de la noi, îl poate şi salva: sacrificarea corupţilor din propriul partid, plus forţarea debarcării miniştrilor liberali cu probleme. Cei ce au dat o mână de ajutor la întocmirea dosarelor care au îngropat PDL-ul nu ar trebui să aibă nici o problemă să scoată de la naftalină faptele baronilor USL pe care i-au protejat în anii în care vroiau să ne convingă că toţi corupţii sunt în curtea lui Băsescu.
P.S. Când am scris textul de mai sus nu văzusem declaraţia epocală a marelui şi inegalabilului Mircea Diaconu, vicepreşedintele actor al PNL: „Dacă ne-au primit nepregătiţi în Uniunea Europeană, să aibă curajul să ne spună, dar putem spune şi noi: «Vă luaţi Carrefour şi toate astea» (…), le spunem: «Aveţi nevoie de noi în Schengen, ne sunaţi»…“. Încă o dovadă că realitatea întrece imaginaţia. În demenţă.
