Deranjul pe care Rusia l-a creat prin intrarea directă pe frontul sirian e nimic față de ceea ce s-ar putea înfățișa, în viitorul nu prea îndepărtat, sub ochii noștri.
Momentul ales de Putin, evenimentele care au precedat aruncarea primelor bombe în Siria, modul în care a făcut-o și anvergura desfășurării de tehnică militară (total disproporționată în raport cu scopul vehiculat oficial) arată, dincolo de dubiu, că operațiunea rușilor a fost planificată în detaliu și cu mult timp înainte de a i se da undă verde. Având, bineînțeles, orice alt interes decât romantica și ușor de înghițit preocupare de a eradica terorismul islamic, altfel un terorism de decenii cultivat în laboratoarele KGB și, mai recent, dus pe noi culmi de real-politik-ul minților criminale din FSB.
De altfel, am cădea într-o imensă eroare să credem că, în teatrul sirian, asistăm la răbufnirea de testosteron a unui dictator impulsiv. Au făcut-o unii comentatori, când cu invadarea Ucrainei și anexarea Crimeii, iar imprudența i-a descalificat definitiv de atunci încoace.
Și, apropo de asta, conform ultimelor relatări, venite pe surse perfect credibile, rușii, alături de iranieni, și-au instalat deja un cartier general în toată puterea cuvântului, cu puncte solide de comandă, nu doar în Siria, ci și în Irak. Când va veni timpul, îl vom vedea la treabă, fiți siguri.
Or, acest nou detaliu ar trebui să facă din teza potrivit căreia avem de-a face cu o operațiune anti-Occident de anvergură și în amănunt planificată a Kremlinului via Orientul Mijlociu, o realitate chiar mai străvezie decât cea care deja ni se oglindește, încă parțial, prin lentila siriană.
Bun, optimiștii de serviciu ar putea decreta în acest moment că, odată intrat și pe frontul sirian, eventual și pe cel irakian, concomitent cu angajarea deschisă deja pe frontul ucrainean, Putin își va găsi în cele din urmă binemeritatul Vietnam al anilor '60-'70 sau Afganistanul anilor '80.
Dar, biet optimist de serviciu să fii ca să înțelegi doar atât din ceea ce Putin a ajuns să spună lumii întregi pe șleau, chiar de la tribuna ONU și în toate limbile Pământului!
Pentru că, după Ucraina, Orientul Mijlociu va fi al doilea mare front pe care Kremlinul va arăta Mapamondului ce presupune războiul hibrid.
Pentru Occident, provocarea majoră, dincolo de aceea de a găsi la un moment dat puterea să admită deschis că are în față un nou război hibrid à la Putin și că acest război privește în primul rând Vestul, ei bine, provocarea majoră va fi de a-i înțelege mecanismele, apoi de a-i anticipa mișcările.
Și nu va fi ușor, pentru că războiul hibrid, prin însăși natura sa atipică, poate lua o multitudine de fețe.
Este de presupus că, deși hibrid, războiul declanșat, oficial, la 30 septembrie 2015 de către Putin nu va semăna deloc cu cel care curge de la începutul anului trecut în Ucraina.
De exemplu, și acesta este unicul scenariu pe care îndrăznesc de pe acum să spun că merită să îl avem sub lupă, incursiunea rusă în Orientul Mijlociu ar putea ținti nici mai mult, nici mai puțin decât declanșarea unei stări generalizate de război, în care Moscova nu ar face decât să arunce prima bombă, pentru ca, apoi, un anumit număr de țări să-i continue șarada geopolitică prin a se măcelari una pe alta.
Un război cvasi-mondial, dus de Rusia împotriva Occidentului prin intermediari care oricum abia așteptau un pretext să se distrugă între ei.
Un conflict de genul Arabia Saudită-Iran, din zilele noastre, care nu se duce direct între cele două state, ci prin diverse miliții, care nu se desfășoară pe teritoriile celor două țări, ci pe al Yemenului.
Siria, Irak, Iran, Arabia Saudită, Liban, Iordania, Israel chiar sau Turcia sunt în acest moment țările nu doar cele mai vulnerabile din perspectiva permeabilității lor în fața unui scenariu de acest gen, dar foarte probabil intermediarii prin care Putin va încerca să își închidă decontul cu Occidentul.
Geografia, istoricul relațiilor dintre aceste țări, ca și specificul fiecăreia (de la politică la religie) ușurează de minune misiunea lui Putin.
De data asta, destabilizarea întregii regiuni nu va mai necesita implicarea prea multor bocanci ai soldaților ruși, așa cum s-a întâmplat în Ucraina. Militarii unui număr suficient de mare de țări din regiune vor face ei oficiile, iar carnea de tun autohtonă pe care Putin nu va mai fi nevoit să o sacrifice în Orientul Mijlociu va putea fi ulterior redirecționată spre estul Europei. Iar prin estul Europei nu mai înțeleg, după punerea acestui plan pe șină, doar frontul ucrainean. Ăsta e frontul pe care-l vedem astăzi, mâine el aproape sigur că se va lărgi.
În concluzie, în Orientul Mijlociu Putin trebuie doar să aprindă fitilul, or tocmai asta s-a întâmplat miercuri, 30 septembrie 2015.
Momentul are toate ingredientele unui episod din vreme planificat și, mai mult decât atât, la un anumit nivel și pentru anumite stadii ale acestui plan, se poate vorbi deja despre o sincronizare Rusia-China. O sincronizare care este de așteptat să se facă simțită și mai pregnant în viitorul apropiat, nu numai printr-o prezență în teren a chinezilor (oarecum cvasi-benignă, dar suficientă pentru a transmite un mesaj de forță Statelor Unite și UE), ci și prin inițiative diplomatice comune și un discurs omogen.
În timpul ăsta, la nivelul Kremlinului așteptările cele mai probabile vizează o slăbire și mai mare decât vedem acum a coeziunii statelor UE (operațiunea "refugiati" e deja în curs), dileme încă și mai copleșitoare la nivelul Administrației Obama și o ceață infinit mai densă la nivelul percepției opiniei publice occidentale cu privire la ceea ce se întâmplă în realitate în Orientul Mijlociu și la frontierele fostei Uniuni Sovietice.
Nu exclud ca, pe parcurs, parte a acestui plan clocit de Putin și de mințile revanșarde din jurul lui să implice totodată o accentuare a conflictelor sectare din nordul și din vestul Africii, unde celule teroriste de anvergură considerabilă au demonstrat deja că sunt capabile să destabilizeze nu doar regiuni, ci state pe de-a-ntregul. Și că, prin "metode și prin canale specifice", ar putea fi un timp utilizate în cele mai diverse scopuri.
Începând cu Ucraina și pornind la un nou drum via Siria, Putin a deschis un tunel lung prin care ceea ce vedem că pâlpâie incendiar la capătul lui nu e lumina care să ne lumineze vremurile, ci nervura unei flăcări lungi și neîndestulate care cere tributul inacțiunii.
O inacțiune occidentală vinovată ce-și are resorturile într-un conformism general cât se poate de malign, potrivit căruia vremurile confruntărilor globale în forță ar fi apus odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial și a Războiului Rece.
Paradoxal, dar tocmai în epoca în care tehnologia a anulat cu totul distanțele în viața de zi cu zi, europenii și americanii au continuat să creadă că, în planul relațiilor internaționale, mia de kilometri nu se parcurge totuși într-o oră, ci, eventual, tot într-un deceniu sau într-un secol, ca odinioară.
Nu e deloc așa, iar ceea ce vedem azi că se întâmplă, pornind de la Ucraina și Siria, ar face bine să îi ridice din pat măcar pe cei câțiva care au deschis ochii în ultimul moment.
Încă o cură de inacțiune ar putea pune capac unei bune părți a secolului XXI.
Pe plan internațional, Putin poate juca multă vreme rolul piromanului, și pe al pompierului – concomitent. E încă tânăr, masa critică a societății ruse e profund spălată pe creier și se află constant sub asediul unei propagande extrem de eficiente, ca atare a miza doar pe faptul că se va prăbuși la un moment dat pe plan intern înseamnă a condamna cel puțin o generație-două la un coșmar greu de închipuit.
