Președintele Iohannis se află de două zile la Varșovia, unde încearcă, după propriile declarații, să dea mai multă consistență parteneriatului strategic dintre cele două țări, preocuparea strategică fiind, se pare, motorul acestei vizite. Președintele face ceea ce trebuie și, cum am scris deja, o apropiere strategică între România, Polonia și Germania este singurul lucru care are sens în această parte a Europei, pe care pare să-l fi înțeles mai demult Washingtonul, dar acum încep să-l înțeleagă și Berlinul și Varșovia.
Ideea generală este că, după anexarea Crimeii și smulgerea brutală a estului Ucrainei de către Rusia lui Putin, România nu mai poate fi lăsată în afara aranjamentelor regionale.
Polonia a reușit în ultimii 25 de ani să construiască un sistem rafinat de alianțe și parteneriate, care ar fi trebuit, în viziunea Varșoviei, dar și a aliaților vest-europeni, să fie suficiente pentru a-i garanta securitatea și a-i asigura un rol important și prea multă vreme refuzat în Europa. În 1991, într-o vreme în care România se confrunta cu efectele devastatoare ale mineriadelor, iar ministrul de Externe, Adrian Năstase, era sfâșiat între aderarea la Comunitatea Economică Europeană (viitoarea UE) și Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS și viitoarea Uniune Eurasiatică), Polonia, Cehoslovacia și Ungaria au format triunghiul de la Vișegrad, care a devenit un instrument extrem de eficient în occidentalizarea Europei Centrale și integrarea euro-atlantică a celor trei (ulterior patru) țări. Din acest punct de vedere, formatul Vișegrad a fost una din cele mai eficiente construcții de desovietizare a estului Europei. De atunci, Polonia, Ungaria și Cehia au fost percepute, pe drept cuvânt la un moment dat, drept campioane ale tranziției, în vreme ce România a rămas în zona gri, incertă, experimentul eșuat al prăbușirii comunismului.
Polonia nu s-a mulțumit însă cu Vișegrad și a constituit, împreună cu Franța și Germania, triunghiul de la Weimar pentru a-și asigura greutatea în deciziile Uniunii Europene și, împreună cu Suedia și țările baltice, un tringhi baltic care să limiteze expansiunea Rusiei în regiune și să ofere suport democratic Estului apropiat, în Belarus, Ucraina, Moldova și Georgia, ceea ce a inspirat, de altfel, Parteneriatul Estic asumat de Uniunea Europeană. România s-a aflat multă vreme în afara acestor aranjamente continentale și, atunci când lucrurile s-au schimbat fundamental după 11 septembrie 2001, nu a știut să își promoveze noul statut geopolitic, iar partenerii europeni nu au știut sau nu au vrut să-l vadă. Astfel, pe măsură ce România își făcea loc în Europa ca membru al UE și NATO și devenea esențială pentru flancul estic al NATO, adică pentru Statele Unite, atitudinea Germaniei, Poloniei și țărilor din centrul Europei față de România continua să rămână reticentă și superioară. Acest lucru l-a iritat pe președintele Traian Băsescu, care a avut tot timpul o atitudine rece față de Polonia și ambițiile ei de lider regional. Într-un interviu acordat în pregătirea vizitei lui Iohannis la Varșovia de profesorul Armand Goșu unei publicații poloneze, acesta mărturisea frustrarea corpului diplomatic românesc față de ceea ce este percepută la București drept aroganță din partea Poloniei, ceea ce a împiedicat până acum consolidarea relațiilor bilaterale și a parteneriatului strategic.
Rusia a schimbat însă acest aranjament central-european confortabil prin agresiunea asupra Ucrainei, care, printre altele, a scos la iveală și dimensiunea succesului acțiunilor subversive ale Moscovei în centrul Europei. Ungaria, Cehia și Slovacia (cel puțin la nivelul Guvernului Fico, dacă nu și al președintelui) s-au dovedit profund infestate de virusul rusesc, ceea ce înseamnă că Vișegradul este cel puțin mort, dacă nu de-a dreptul toxic. Aranjamentele rafinate din zona baltică se dovedesc limitate și vulnerabile în fața puterii brute a armelor și nu valorează nimic dacă principala amenințare vine din Marea Neagră, din Crimeea și, dintr-o dată, Europa a realizat că nu poate fi în siguranță dacă zona Mării Negre nu este asigurată și că zona Mării Negre nu poate fi asigurată fără România.
Vizita președintelui Iohannis la Varșovia vine pe acest fundal, în care principala amenințare vine din zona Mării Negre, iar Rusia a reușit incursiuni eficiente nu numai în Balcani, dar mai ales în Europa Centrală, unde a căpătat mai multă influență decât merită. Polonia și România sunt cele mai mari țări din regiune și singurele care au alianță fermă cu Statele Unite (dincolo de sincopele fostului ministru de Externe Sikorski), singurele care pot forma o punte strategică euroatlantică suficient de puternică să se opună avansului Rusiei și pot influența evoluțiile politice din zonă. Sub aspectul puterii hard, Polonia se trezește la realitatea politică a faptului că nu există alternativă la Statele Unite. Cele două comandamente NATO de la București și Varșovia vor întări acest adevăr în viitorul apropiat.
Sub aspectul puterii diplomației, cele două țări vor trebui să se bazeze pe loialitatea Germaniei pentru a face curățenie în propria curte, adică în zona Ungaria, Cehia, Slovacia dar, mai ales, și subliniem, mai ales, Austria. Dacă până acum Bulgaria era descrisă drept calul troian al Rusiei în Europa, acest titlu trebuie trecut Austriei, și asta este o situație care nu mai poate dura. Dacă vrem să îngrădim în mod serios influența rusă, atunci țările importante trebuie să rezolve rapid problema austriacă. În sfârșit, sub aspectul puterii soft, și Polonia și România pot funcționa ca exemple pentru țări precum Ucraina, Moldova și își pot coordona politicile, dar fără o decizie politică a Germaniei de a-și pune greutatea economică în sprijinul susținerii europenizării acestor state, efortul va fi considerat slab și lipsit de credibilitate, pentru că în fostul spațiu sovietic totul este apreciat în raport de putere.
Lui Băsescu nu-i plăceau vizitele externe, pe care le expedia în câteva ore, ca un contabil abraziv. Lui Iohannis par să-i placă un pic cam prea mult pentru că vizitele de două zile sunt, de multe ori, vizite de afirmare a unui status. Dacă, însă, prin această vizită, Iohannis va reuși să topească o răceală inutilă cu Polonia și să consolideze o relație cu adevărat esențială din punct de vedere strategic, atunci partea de afirmare a propriului ego european este scuzabilă (chiar dacă e puțin provincială).
Apoi, după acest succes, președintele va trebui să se întoarcă repede acasă, unde lucrurile se degradează masiv în politica internă, în care partidele par să joace hora impunității. Emil Constantinescu a fost un președinte credibil în politica externă, care s-a compromis total pe plan intern. Iohannis are datoria să nu repete aceeași greșeală.
