Mulţi dintre cei şi-au pus speranţele în partenerii strategici ai României pentru a influenţa în bine evoluţia ţării sunt, în continuare, şocaţi de lipsa de reacţie în cazul numirilor controversate de procurori şefi făcute de preşedinte şi premier. Tăcerea aprobatoare prin care europenii şi americanii validează, practic, numirea ca procuror general al lui Tiberiu Niţu dar şi ascensiunea altor nume controversate la vârful parchetelor, pare de-a dreptul înspăimântătoare.
Avem motive serioase să fim supăraţi şi dezamăgiţi. Însă, o doză dublă de vaccin, împotriva naivităţii şi a ipocriziei, ne va ajuta să plasăm responsabilităţile acolo unde e cazul. Nu câştigăm nimic dacă ne supărăm pe cine nu trebuie şi continuăm să ne plângem de milă, ghemuindu-ne confortabil în poziţia de victime.
Anti-naivitatea. Coabitarea americanilor şi europenilor cu acele numiri lamentabile operate de Ponta şi Băsescu este o demonstraţie perfectă de pragmatism infuzat cu cinism. Dar ea se întemeiază pe ipotezele furnizate de o perspectivă lucidă asupra unei realităţi pe care nu o pot influenţa decisiv decât în măsura în care marea majoritate a românilor sunt dispuşi să-i asculte, să-şi suflece mânecile şi să o schimbe. Ceea ce, până acum, nu s-a întâmplat şi probabil nici nu se va întâmpla prea curând.
Axul central al noului ciclu politic în care am intrat o dată cu victoria USL îl reprezintă pactul de coabitare. Esenţa şi efectele sale îşi pun amprenta pe toate schimbările din decembrie 2012 încoace şi este suficient să le înţelegem pe acestea pentru a pricepe şi ceea ce se întâmplă cu justiţia.
Împărţirea puterilor între preşedinte şi premier după un algoritm pe cât de simplist pe atât de clar nu este nimic altceva decât garanţia cerută de partenerii strategici ai României pentru a se asigura că între marile clanuri care conduc această ţară nu mai izbunesc războaie fratricide şi că schimbarea de generaţii în interiorul lor se produce cât mai lin cu putiinţă.
Dincolo de detaliile foarte colorate care au însoţit punerea sa în practică (şi care vor rămâne, probabil, în sarcina istoricilor pentru a fi scoase, cândva, la iveală), conţinutul şi forma acestei garanţii evidenţiază perfect modul în care ne privesc marile ţări care au un interes în dezvoltarea noastră: democraţie şi stat de drept încă în formare, Constituţie ambiguă, instituţii fragile, care depind în bună măsură de forţa şi de onestitatea celor ce le conduc pentru a juca un rol benefic în societate, societate civilă incapabilă să pună presiune pe liderii politici pentru a-i determina să-şi alinieze acţiunile la nevoile comunităţii.
Pe scurt, prin acordul semnat de Băsescu şi Ponta, cu consimţământul baronilor locali ai PSD, reprezentaţi de Dragnea şi cu cel al lui Dan Voiculescu şi al PNL-ului, reprezentaţi de Antonescu, am recunoscut că suntem o ţară în care o hârtie ”de mână” între capii celor mai influente centre de putere cântăreşte mai greu şi este mai eficientă decât un acord politic şi în general, decât orice document legal, cu acoperire constituţională. O ţară în care trocul de putere este modalitatea de tranzacţionare preferată deoarece nimeni nu are încredere în hârtii.
O dată cu semnarea pactului de coabitare, act fără nici o valoare constituţională dar cu efecte cât se poate de consistente în plan real, atât statul român cât şi partenerii străini au recunoscut, de fapt, că separaţia puterilor în stat şi toate reglementările legale, în general, reprezintă forme ineficiente de administrare a puterii în România, care, dacă nevoile presante ale societăţii o cer, pot fi scurtcircuitate. Recunoaşterea dreptului preşedintelui şi al premierului de a-şi împărţi, frăţeşte, numirile procurorilor şefi, cu toate suspiciunile de influenţare politică a justiţiei întemeiate ce decurg de aici, este urmarea firească a acordului de administrare excepţională a României.
Tot ceea ce le cere acest acord este ca ei să-şi exercite paşnic şi în bună vecinătate autoritatea în zona de influenţă desemnată. Atât. Faptul că Victor Ponta şi PSD nu au găsit de cuviinţă să depună efortul de a desemna în fruntea Parchetului General tot un procuror ”de casă”, dar cu un CV mai onorabil, măcar pentru a salva aparenţele şi a nu pune Comisia Europeană într-o situaţie jenantă, îi priveşte. E răspunderea lor, iar ceilalţi, Băsescu, americanii şi europenii, nu au decât să înghită sec. A respectat acordul? L-a respectat. Nimeni nu obiectează. În vreme de pace marţială, până şi cele mai elementare reguli de etichetă politică se suspendă. Singurele două crime care se sancţionează sunt dezertarea şi trădarea.
Anti-ipocrizia. Viziunea monstruoasă asupra realităţii româneşti, exprimată de necesitatea acordului de coabitare preşedinte-premier, nu s-a născut peste noapte. Şi în nici un caz în decembrie 2012. Ea are rădăcini bine înfipte în istoria post 1944. Iar relaţia vicioasă dintre politicieni şi magistraţi a contribuit din plin la ea. Sigur că nu au rămas neobservate schimbările importante care s-au petrecut în această zonă, în special din 2009 încoace. Dar pentru a ne aştepta, realist, la o resetare totală a prejudecăţilor în ceea ce priveşte dependenţa de politic a magistraţilor trebuia să se întâmple chiar mai mult decât s-a întâmplat.
M-aş mira să fiu singurul jurnalist din România pe care, în zeci de ocazii, ambasadorii să-l fi întrebat cum e cu justiţia selectivă. ”Cum vă explicaţi că nici Elena Udrea, nici Adrian Videanu, nici Vasile Blaga, printre alţii, nu sunt luaţi la întrebări de procurori?”, ”Ne surprinde şi că anchetele în cazurile Dragnea, Mazăre, Oprişan înaintează foarte greu…Care o fi motivul?”, ”Urmărim cu interes ancheta din vămi, dar credeţi că banii ajungeau doar la şefii vameşilor?”, ”Cum vă explicaţi că de curând au fost reînoite contractele celor pe care îi numiţi ”băieţii deştepţi” şi nimeni nu îi investighează pe cei ce au făcut-o?…”, ”Doamna ministru Udrea gestionează fonduri de miliarde de euro. Nu credeţi că trebuie să-i fie foarte greu să rămână curată într-o ţară în care, auzim de la investitorii noştri, trebuie să dai un comision la fiecare contract public?…”
Erau, evident, întrebări retorice. Singura curiozitate era dacă interlocutorul este onest sau dacă partizanatul politic i-a luat minţile de tot. Sau dacă îi crede idioţi.
Oricât li s-ar părea de revoltător unora şi de paradoxal altora, străinii care au vrut ca Traian Băsescu să rămână la Cotroceni până în 2014 şi au girat acordul de coabitare nu cred sub nici o formă că imunitatea de care s-au bucurat şi încă se bucură apropiaţii preşedintelui s-ar datora onestităţii acestora. Şi nici că procurorii au căutat probe ca să-i incrimineze dar nu le-ar fi găsit. Iar concluziile lor nu se bazează pe deducţii, pe emisiunile de la ”Antena 3” sau pe observaţii empirice – vile, ceasuri, poşete, ci pe extrase de cont.
Şi nu este vorba de nişte arbitri neimplicaţi ai jocului politic din România, ci de ambasadori care au trăit cu inima intensitatea referendumului de astă vară, printre multe altele. Ambasadori care au organizat desanturi în şedinţele CSM cînd aflau că se pune la cale o lovitură împotriva reformiştilor. Ambasadori care l-au lăudat de câte ori au avut ocazia pe Daniel Morar pentru caracterul său şi pentru performanţele DNA.
Ambasadori care, ca şi mine, erau şi sunt convinşi că deşi nu există îngeri în justiţie, nu există nici doar o clisă cenuşie în care nu poţi deosebi de lepre oamenii de calitate, care îşi pun pielea la bătaie pentru o cauză corectă, pentru un principiu. Ambasadori care şi să vrea şi nu ar putea urma o altfel de agendă decât una care să încurajeze reformele în justiţie.
În acelaşi timp, aceşti ambasadori, precum şi superiorii lor din ţările care i-au trimis în România nici nu se îmbată cu apă rece. Ştiu că în încercarea şefilor de parchete de a merge pe sârma subţire cât un fir de păr care desparte imperativele profesionale, etice şi morale de interesele de carieră, legate adesea de voinţa unor politicieni, chiar şi cei mai oneşti dintre ei au fost nevoiţi să călce apăsat şi pe terenul compromisului.
Acestea sunt graniţele amestecate ale real-politcii şi real-justiţiei româneşti, iar reprezentanţii marilor puteri le cunosc foarte bine. În plus, sunt conştienţi că după zeci de ani în care românii nici nu visau să vadă vreun politician de vârf anchetat, plimbat cu cătuşe în faţa camerelor de luat vederi şi cu atât mai puţin un fost premier băgat la închisoare, ar fi nerealist să se aştepte la salturi revoluţionare. De aceea, se mulţumesc să ceară şi să aştepte evoluţii în paşi mici, dar neîntrerupte.
Chiar şi aceşti paşi mici, însă, nu pot fi făcuţi de ei în locul celor ce conduc România. Aici intervine falia între aşteptările unora dintre noi şi limitele intervenţiei din exterior. Puterea celor ce nu au puterea efectivă în mână nu poate fi decât una a persuasiunii. Partenerii noştri pot sugera, pot cere schimbări, pot da chiar ultimatumuri în situaţiile foarte grave, dar în final raza lor de acţiune este circumscrisă limitelor de voinţă şi de putinţă ale liderilor români.
Când Traian Băsescu era singurul lor partener de dialog pe acest subiect, limitele puterii de intervenţie erau limitele preşedintelui. Evoluţiile semnificative din ultimii ani se datorează faptului că aceste limite au fost mai avansate decât ale oricăui lider din ultimii 60 de ani. Traian Băsescu a vrut şi a putut să-i dea în bună măsură mână liberă lui Daniel Morar; a vrut şi a putut să fie un scut de protecţie împotriva presiunilor partidelor de la putere.
Acum, limitele de intervenţie sunt limitele unui preşedinte care nu doar că nu mai are nici o influenţă asupra nici unui partid, dar mai este încă la o cotă de popularitate joasă şi din acest motiv politicienii nu se mai tem de criticile lui. În plus, se pregăteşte de exit. Dar sunt şi limitele lui Victor Ponta şi ale celor ce îl susţin.
Acceptarea din partea marilor puteri a limitelor politicienilor români, evidenţiată şi de formula pactului de coabitare, este complementară acceptării faptului că schimbările în România se produc aproape exclusiv de sus în jos. Iar această constatare nu au făcut-o după alegerile din decembrie anul trecut, ci acum vreo 30 de ani, când i-au impus lui Ceauşescu să îşi plătească datoria externă, sperând că măsurile draconice de austeritate ce au urmat vor scoate oamenii în stradă, iar regimul dictatorial se va prăbuşi prin voinţa cetăţenilor şi nu printr-o lovitură de palat care risca să aducă la putere alţi comunişti, cu faţă umană.
Eşecul de atunci i-a uimit, iar cel pe care îl înregistrează de peste 20 de ani presa independentă, cetăţenii, societatea civilă în general, încercând în zadar să determine schimbarea atitudinii castei conducătoare le-a confirmat că, din păcate, România trebuie abordată altfel. Nu ca Afganistanul, unde agenţii CIA au cumpărat bunăvoinţa şefilor de trib cu valizele cu dolari, dar nici precum Polonia. Undeva între.
În această zonă gri a negocierilor cu toate cărţile pe faţă s-a tranşat, probabil şi preţul pentru ca reformele în justiţie să continue. Şi nu este vorba de bani gheaţă, ci de un lucru de care aproape sigur nici nu a fost nevoie să fie menţionat vreodată explicit, fiind subînţeles: imunitate pentru cei ce gestionează justiţia selectivă şi pentru cercul lor de finanţatori şi protejaţi.
De aceea, întrebările despre posibila anchetare a lui Udrea, Blaga, Videanu erau întotdeauna retorice. De aceea zâmbesc uşor amuzaţi diplomaţii când aud oameni revoltaţi de numirea lui Niţu, dar care în trecut, atunci când vorbeau de afacerile necurate ale lui Udrea (fără să-i pronunţe numele!), Blaga şi Videanu, nu se declarau revoltaţi şi de faptul că DNA nu îi ia la întrebări. Ba din contră, ştergeau şi ultima umbră de pe portretul de erou al lui Daniel Morar.
În logica dureros de cinică de mai sus, cea după care se ghidează lumea politică reală de pretutindeni, de ce ar trebui un american sau neamţ să accepte ca procurul şef numit de Băsescu să închidă ochii la afacerile necurate ale apropiaţilor acestuia, dar să nu accepte ca procurorul şef numit de Ponta să facă acelaşi lucru cu protejaţii premierului?
Din punctul de vedere al partenerilor noştri, nu există nici un motiv pentru ca unul să fie tratat diferit de altul. Dacă unuia i se acceptă un privilegiu, i se va accepta şi celuilalt. După cum, ambii vor fi evaluaţi în funcţie de rezultatele la care s-au angajat în schimbul privelgiilor primite. Este irelevant cum îi cheamă pe cei prin intermediul cărora s-au angajat să livreze rezultatele promise. Şi chiar şi ce au făcut la Revoluţie.
Acesta este şi singurul front pe care merită să ne consumăm energia: rezultatele concrete pe care le vor obţine noii procurorii şefi. Cu cât ne ferim mai bine de patetisme şi ipocrizie, cu atît verdictele noastre vor conta mai mult şi vor putea forţa reevaluarea termenilor acordului de coabitare, astfel încât beneficiile pentru societate rezultate în urma jocurilor de putere să depăşească, totuşi, costurile morale.
