Autonomiile de orice fel, inclusiv cele care se dezvoltă în urma regionalizării pun în pericol suveranitatea ţării, de aceea românii preferă centralismul tradiţional care le apără sărăcia sau descentralizarea limitată care le conservă corupţia

Regionalizarea României ar însemna împărţirea ţării în zone cu identităţi distincte, eventual istorice, care să primească prerogative administrative, dar şi politice în aşa fel încât să se poată autoguverna. Să-şi folosească banii, imaginaţia şi oportunităţile fără să aştepte deciziile Bucureştiului, iar dependenţa lor de centru să scadă în aşa fel încât oamenii să beneficieze de servicii adecvate pe măsura impozitelor pe care le plătesc, chiar dacă după aceea în unele provincii se va trăi mai bine decât în altele.

Guvernul nu s-a hotărât cum va face decupajele regionale, în aşa fel încât să-i mulţumească şi pe liderii maghiari, care vor să pună la un loc judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, cunoscute sub denumirea de Ţinutul Secuiesc, şi pe naţionaliştii români, mereu panicaţi că unirea din 1918 n-ar fi definitivă, iar Transilvania s-ar putea desprinde. O idee neagreată definitiv pune în aceeaşi regiune Ţinutul Secuiesc şi judeţele Braşov, Sibiu, Alba. UDMR insistă, totuşi, că Alba nu are ce căuta în acest aranjament, fiindcă nu ar avea afinităţi cu celelalte, dar autorităţile române au evitat să taie feliile regionale în funcţie de regiunile istorice, mai mult din pricina prejudecăţilor decât din cauza unor pericole iminente.  Dacă ar fi urmărit cu adevărat o coerenţă economică şi administrativă, România ar fi ales împărţirea după regiunile tradiţionale Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. În acest fel animozităţile UDMR nu mai aveau nici un sens, iar regionalizarea reînoda un parcurs natural interupt de centralismul instaurat după 1918.

Principiul regionalizării a început să fie aplicat în Europa după al Doilea Război Mondial, iar primul stat complet regionalizat a fost Germania, care a acceptat sistemul federal impus de Aliaţi în 1949  pentru descentralizarea puterii, ca garanţie a democraţiei. Împărţirea în landuri nu a ţinut cont nici de tradiţiile istorice, nici de cele economice sau culturale, ci a fost influenţată mai degrabă de zonele de jurisdicţie a puterilor ocupatoare.  Federalizarea Germaniei a întărit unitatea ţării şi a încurajat o dezvoltare economică relativ uniformă. În Italia sistemul  introdus prin Constituţia din 1948 a delimitat regiuni istorice, dar efectul a fost de mărire a decalajelor economice între nord şi sud, pe fondul mentalităţilor diferite, dar şi al tradiţiilor diverse din peninsulă, încurajând dezvoltarea acolo unde existau premisele ei şi lăsând în sărăcie zonele incapabile să se mobilizeze. În schimb reforma regională desfăşurată în Belgia în perioada 1970-1988 a trasformat un stat hipercentralizat într-unul federal cu tendinţe secesioniste. Modelul francez pe care par să-l revendice oficialii români a pornit de la aceleaşi temeri pe care le au şi românii-pericolul dezmembrării ţării, de aceea sistemul aplicat în anii 1980 conservă în mare măsură centralismul:regiunile franceze au o largă competenţă materială, dar fără competenţe normative. Regiunile franceze au devenit actori politici autonomi, supuse, însă arbitrariului guvernamental.

În majoritatea statelor Uniunii Europene funcţionează regionalismul, iar România este obligată dacă vrea să beneficieze de fondurile comunitare să pună în practică o reformă în acest sens. Între modelele care funcţionează mai mult pe hârtie, cum e cazul Portugaliei şi cel al Italiei, care produce efecte adverse, România poate găsi o soluţie bună, doar dacă se dezbracă de hainele centralismului şi acceptă o terapie intensă împotriva spaimelor istorice, mizând pe coerenţa regiunilor istorice, fără teama federalismului. Pentru a funcţiona eficient noile regiuni ar trebui să primească atât competenţe economice, cât şi politice, de aceea şi noul legislativ ar fi logic să aibă două camere, una dedicată reprezentanţilor regionali.