Femei și bărbați, majoritatea în vârstă sau apropiați de pragul pensionării, au uitat de bolile care-i macină, de banii care nu le ajung nici să-și plătească facturile, nici să-și ia medicamentele, nici să-și cumpere de-ale gurii și s-au îmbulzit pe căldură în jurul Palatului Cotroceni. Cu fețele schimonosite de ură, unii dintre ei s-au „răcorit“ fugărind, lovind și ocărând niște jurnaliști, că doar trăim în democrație și cine nu gândește și nu spune ca noi merită să-i fie băgate, cu forța, mințile în cap, nu?
Dincolo de comportamentul incalificabil al unora dintre cei care s-au lăsat scoși în stradă și manevrați precum păpușile de „vedetele“ Antenelor, îngrozitor mi se pare adevăratul motiv pentru care au ieșit acești oameni în stradă. Nu pentru pensii și salarii decente, nu pentru dreptul de a merge la doctor cu fruntea sus și nu cu mâna pe plicul cu bani, nu pentru dreptul copiilor sau nepoților lor de a beneficia de un sistem de învățământ mai bun și de o reală egalitate de șanse. Nu. Ei au ieșit ca urmare a condamnării la zece ani de închisoare a turnătorului corupt Dan Voiculescu și a îndrăznelii Justiției de a-i confisca acestuia o parte din avere, verdict deghizat abil de angajații mogulului într-un pretins atentat la existența trustului de presă Intact.
În orice țară normală, un verdict precum cel de vinerea trecută ar fi fost tratat, de presă și de public, într-un mod simplu. S-ar fi prezentat faptele – cine, cât și cum a furat, cum a fost ajutat de autoritățile de la acel moment și, eventual, cum a încercat să scape de răspundere – și atât. Nu s-ar fi apucat nimeni să le plângă de milă corupților, nici să-i atace pe procurorii și judecătorii care s-au ocupat de caz. Ba chiar, poate, unii cetățeni ar fi simțit o urmă de mândrie că Justiția funcționează și că țara în care ei trăiesc nu este un sat fără câini, în care unii fură nestingheriți, în complicitate cu funcționarii plătiți din banii tuturor. Toate astea s-ar fi întâmplat într-o țară normală. S-a văzut treaba că nu și în România.
Culmea e că mai toate barometrele realizate de la Revoluție încoace au indicat corupția ca fiind una dintre principalele probleme ale României. Adică, ne temem de corupție și îi urâm pe corupții care ne-au sărăcit țara și, implicit, propriile buzunare, dar le plângem de milă atunci când ajung, în sfârșit, să răspundă pentru ceea ce au făcut.
Și tot într-o țară normală, nu ar fi existat o scrisoare precum cea adresată „către doamnele acestei țări“ de Liana Voiculescu, soția condamnatului pentru corupție Dan Voiculescu. Mă gândesc că ar fi fost decent și, repet, normal, ca familia celui dovedit vinovat, în două instanțe, nu doar într-una, să se abțină de la orice ieșire publică și de la orice comentariu. Ei bine, din contră. Printr-o scrisoare deschisă, într-un ton melodramatic, soția lui Dan „Felix“ Voiculescu se lamentează că a ajuns în „situația“ de a nu-și „mai găsi bărbatul acasă“, „așa cum a amenințat Băsescu la TV o senatoare“. „Dacă credeţi că nu urmaţi, atunci staţi liniştite, dormiţi fără griji. Eu nu mai pot. Mor şi apoi mă trezesc în fiecare clipă, de aproape doi ani (de ce doi ani? – n.r.), gândindu-mă că s-ar putea să fie ultima petrecută lângă omul meu. E trist, foarte trist!“, spune Liana Voiculescu „doamnelor din România“. Nu am să zăbovesc prea mult asupra blestemelor pe care soția lui Dom’ profesor le îndreaptă spre șeful statului, dar consider că merită menționat următorul paragraf: „Eu doar îl rog pe Dumnezeu să-i dea atât cât merită, lui, familiei lui, cât şi tuturor acelora care într-un mod mârşav au contribuit la condamnarea lui Dan Voiculescu şi a colegilor săi“. Bine că băgăm și divinitatea într-o poveste lumească atât de urât mirositoare, nu?
Liana Voiculescu își încheie scrisoarea așa: „Cu deplină solidaritate și speranță pentru femeile minunate ale acestei țări“. Aici, nu mai îmi este foarte clar. Se simte domnia sa solidară cu milioanele de femei din țară ai căror soți își câștigă cinstit traiul și care muncesc din greu să-și crească copiii? Sau ar trebui să fie invers? Adică, „femeile minunate ale acestei țări“ ar trebui se fie solidare cu cea care a beneficiat zeci de ani de pe urma legăturilor pe care soțul său le-a avut ba cu Securitatea, ba cu politicienii vremurilor de tranziție?
