Teoretic, există un prag dur sub care o economie nu poate coborî. Dimpotrivă, cu cât cade mai de sus, cu atât şansele de revenire rapidă sunt mai mari. Tocmai au trecut prin experienţa asta ţări ca Turcia, Rusia sau Ucraina, care după căderi ameţitoare văd acum reveniri spectaculoase. La o scară mai mică, acelaşi lucru se întâmplă în ţările baltice sau chiar în Germania. România tocmai atinge acest prag. Cu un PIB care în T2 a scăzut cu doar 0,6% în termeni anuali şi a crescut cu 0,3% în termeni trimestriali, economia pare să fi atins punctul de ricoşeu.
Practic, întotdeauna pot apărea excepţii de la regula ricoşeului. De exemplu, o economie poate rămâne lipită de podea sau, în cazul cel mai rău, poate face o gaură prin care să treacă la un nivel inferior. Exact acesta este riscul acum.

Din nefericire, momentul de impact coincide cu mărirea TVA, măsură care adaugă o presiune de nesuportat asupra economiei. Influenţa recesionistă de 1-2 puncte procentuale - pe care probabil o vor avea în trimestrul al treilea măririle de taxe şi tăierile de salarii bugetare - s-ar putea dovedi suficientă pentru a duce evoluţia economică înapoi pe o tendinţă de scădere. După cum arată lucrurile acum, România este pe cale să încheie şi anul 2010 pe minus.
Pe lângă anul pierdut, impactul psihologic ar fi, la rândul său, devastator. Pentru că România are şanse maxime să fie singura ţară UE rămasă în recesiune. Doar ţări ca Grecia sau Letonia mai candidează pentru accesul în clubul select deschis de România, dar şansele lor sunt mai mici.
Într-o astfel de companie, împrumuturile sunt scumpe, iar investiţiile sunt temătoare. În loc să se apropie de media bunăstării din Uniunea Europeană, România se va îndepărta. Asta, cu atât mai mult cu cât blocul ţărilor bine conduse şi disciplinate fiscal dă deja semne că are de gând să-i lase în urmă pe membrii cei mai slabi ai turmei.

Exemple sunt Germania - care a reuşit o creştere economică record -, Slovacia, care a ştiut cum să se folosească de punctul de ricoşeu şi creşte acum cu 5%, sau deja legendara Polonia - care s-a încăpăţânat să nu scadă deloc.
Dacă ne întoarcem la modul teoretic, chiar şi pentru România ar fi posibilă creşterea economică până la sfârşitul anului. Nu neapărat prin restructurarea rapidă a administraţiei şi a cheltuielilor bugetare - scenariul ăsta e deja prea teoretic -, ci prin mijloace monetare. Dobânda-cheie a BNR este nefiresc de mare la 6,25%. Într-adevăr, este aşa pentru a compensa alte lucruri nefireşti, dar de sens contrar. O reducere substanţială ar asigura suficient suflu pentru ca PIB să treacă pe creştere.
Însă această teorie e doar o scurtătură periculoasă care nu ţine loc de reforme şi implică un risc catastrofal. Anume, ca o eventuală nouă cădere a economiei mondiale să ne lase literalmente plutind în aer, pentru o fracţiune de secundă, înainte de căderea fatală.
Acum, toate ţările înţelepte care văd primele semne ale creşterii economice, dar şi cele mai puţin înţelepte - vezi Grecia -, care achită nota de plată a consumului din trecut, îşi prind centurile de siguranţă. Logica e simplă: indiferent de bunele intenţii, solidaritatea europeană nu mai poate funcţiona decât pe jumătate: „Ori cu toţii să trăim, ori cu toţii să muriţi".