Iubirea de patrie este, de mai bine de 50 de ani, conceptul sub care se ascund unele dintre cele mai brutale acţiuni împotriva românilor, dar şi personaje dintre cele mai nocive tocmai pentru ţara pe care pretind public că o apără.
Aproape jumătate din români, conform unui sondaj IRES din februarie, îl consideră în continuare pe Nicolae Ceauşescu un mare patriot, care nu ar fi dorit decât măreţie pentru România şi nimic pentru sine. Istoria a demonstrat însă că invocata independenţă faţă de Moscova, plata integrală a datoriei externe ori industrializarea excesivă nu au fost decât căi spre una dintre cele mai dure dictaturi comuniste din Europa, spre foametea şi cozile uriaşe din anii ’80 şi spre falimentarea economiei româneşti, care s-ar fi prăbuşit oricum după 1989, cum arată numeroase documente ale vremii.
După 1989, de altfel, locul de cel mai mare iubitor de neam şi ţară a fost luat de un continuator al regimului ceauşist, Ion Iliescu. Declamând şi el dragostea pentru patrie, care trebuie apărată de forţele ostile, fostul şef al statului a adus minerii la Bucureşti (care au pus la punct „elementele antiromâneşti“ ce „destabilizau“ glia strămoşească) şi a blocat pentru un deceniu, cel puţin, dezvoltarea economică a României, pentru că patrioţii din FSN nu îşi vând ţara, dar nu au nici o problemă să o fure.
După decăderea politică a lui Corneliu Vadim Tudor, naţionalismul care justifica aberaţii politice şi sociale a trecut, o perioadă, în umbră. Dornici să se integreze şi ei în Occidentul decadent, românii supăraţi pe cei care nu sunt ca ei şi care, prin urmare, le ameninţă patria dragă şi-au înăbuşit pornirile extremiste publice şi au acceptat, cu greu, să mimeze toleranţa. Dar în ultimii ani, mai ales pe fondul crizei economice şi politice mondiale, dar şi al exploziei de naţionalism din Europa, au revenit cu mai multă forţă, şi chiar cu mai mult pericol, şi patrioţii locali care vor să salveze din nou gena pură românească.
Din nou, sub acest paravan generos au început să se adăpostească unele dintre cele mai sinistre personaje. Care sunt, de exemplu, ideile de bază ale marelui patriot Bogdan Diaconu, de la Partidul România Unită: romii „să revină“ la numele de ţigani, Bucureştiul nu trebuie să primească refugiaţi, iar „extremiştii maghiari“ trebuie să intre la închisoare. După cum e lesne de remarcat, toate aceste idei ale iubitorului de România sunt îndreptate împotriva cuiva: romi, refugiaţi, unguri. Căci doar la atât se rezumă marea iubire a celor care respiră patria: soluţiile lor nu sunt îndreptate în favoarea unor comunităţi, ci spre abuzarea altora. Întotdeauna.
„România este și va rămâne o țară creștină care așază la temelia sa familia creată în baza căsătoriei între un bărbat și o femeie“, afirmă şi partidul lui Marian Munteanu, Alianţa Noastră România, în programul său politic. Iar aluzia anti e aici extrem de clară, împotriva unei comunităţi importante de oameni, tot români, de altfel. Dar naţionaliştii din politica românească nu îşi iubesc patria decât dacă aceasta se supune capriciilor lor.
