În următoarele câteva luni, distanţa dintre prăbuşire economică iremediabilă şi redresare subită va fi incredibil de mică. Anul viitor vom trăi deja deznodământul.

În ecuaţie, deşi trebuia să fie neglijabil, Guvernul cântăreşte enorm. Într-o primă fază, aşteptările erau că Guvernul va face investiţii care să grăbească ieşirea din criză. În a doua fază, aşteptările au devenit neutre: ar fi fost de ajuns ca Guvernul să nu facă nimic. Acum, deja simpla prezenţă a acestui Guvern este o povară, iar simpla lui plecare ar fi o veste extraordinară.
Nu e o exagerare, decât dacă atitudinea pieţelor internaţionale de-a considera România a doua cea mai riscantă ţară după Grecia este, la rândul ei, o exagerare. Guvernul incompetent şi indecis ne deosebeşte de alte ţări ca Ungaria, cu o datorie publică de două ori mai mare şi fără „plasa de siguranţă" a unui acord cu FMI. Chiar şi acum, ungurii plătesc o primă de risc mai mică decât România atunci când se împrumută.
E un elefant în cameră, iar de afară se vede; chiar dacă dinăuntru e uneori mai greu. Cum e posibil, de exemplu, ca Guvernul să vorbească simultan de reducerea cotei unice şi de introducerea cotei progresive din 2011? Mai ales că a trecut momentul în care, în mod normal, orice decizie valabilă pentru anul viitor trebuia să fie deja în Monitorul Oficial. Poate că aceste lucruri au  ajuns să pară normale, dar - surpriză - nu sunt!

Faptul că atât PSD, cât şi PNL şi-au dovedit deja incompetenţa nu e o scuză pentru incompetenţa PDL. Când lucrurile merg prost, teama de schimbare nu are cum să le rezolve. Acum însă a mai intervenit un element: prăbuşirea PDL în sondaje, tocmai când a început să anunţe câte ceva. Pentru ceilalţi, e un mesaj clar: „Cine face ca ei, ca ei va păţi". Orice tentativă de reformă sau măcar de guvernare responsabilă este blocată din start, iar cele două partide sunt forţate să joace cartea populismului, asta, dacă n-ar fi făcut-o oricum. Deci venirea  opoziţiei la putere ar fi o catastrofă la fel de mare ca rămânerea la putere a actualului Guvern.
Singura opţiune rămasă este preluarea guvernării de către o echipă de tehnocraţi, manageri, economişti sau oricum vor fi ei numiţi. Un guvern apolitic nu plăteşte poliţele din campanie cu miliarde, nu angajează zeci de mii de rubedenii şi nu calibrează bugetul după calendarul şi geografia electorală. Sigur, ei ar trebui să treacă peste toate presupusele dezavantaje. De ce spun presupuse? Pentru că majoritatea sunt inventate sau exagerate de actualii lideri politici pentru a ţine concurenţa departe.

Mit: n-au susţinere politică. Realitate: s-a demonstrat clar că orice guvern are susţinere politică în Parlament atunci când cei care votează se tem pentru propriile scaune şi nu vor să ajungă la anticipate. Deocamdată toate partidele cred că ar putea strânge mai mult.
Mit: n-au autoritate. Realitate: nu de autoritate duc lipsă miniştrii, ci de credibilitate. În plus, la ce foloseşte autoritatea unuia care nu face nimic, ori pentru că nu e în stare, ori pentru că ministerul lui nici măcar n-ar trebui să existe?
Mit: n-au responsabilitate pentru deciziile luate. Realitate: un profesionist care primeşte o sarcină răspunde pentru absolut tot ce face. Asta a făcut pentru a-i fi recunoscută priceperea şi asta va face din respect pentru propria reputaţie şi carieră. Doar politrucii n-au nici trecut, nici viitor, ci doar o feudă pe care se simt „responsabili" s-o pustiască.