72 România există în actualele graniţe de 65 de ani, ceea ce, „la scara istoriei", nu înseamnă mai nimic. Nu există „România eternă", aşa cum nu există „Luxemburgul etern". O ţară durează exact atâta vreme cât oamenii care o locuiesc fac alegeri bune. Noi se pare că suntem hotărâţi să le facem pe cele greşite.
În decembrie 2001 a existat un summit european faimos la Laeken, în Belgia. Abia fusese 11 septembrie, americanii erau deja în Afganistan, George Bush făcea planurile pentru invazia Irakului şi lumea o luase razna. Te-ai fi aşteptat ca o întâlnire a liderilor continentului să reflecte întreaga gravitate a momentului. Nu. Şefii de stat şi de guvern europeni s-au certat ca chiorii pe agenţiile UE. De exemplu, dacă Agenţia pentru siguranţă alimentară să fie la Helsinki sau la Parma. Într-o „carte poştală din Belgia" trimisă câteva zile mai târziu ziarului Washington Post, Robert Kagan (acelaşi care a înfuriat lumea cu ideea lui că americanii sunt de pe Marte şi europenii de pe Venus) mai remarca o drăcie. Pe vremea aceea, unul dintre subiectele fierbinţi era crearea unei forţe de reacţie rapidă europeană, care, mulţumită Greciei (oops!), nu s-a realizat niciodată, pentru că Atena s-a opus utilizării resurselor NATO pentru forţa UE. La Laeken, ministrul de Externe al Belgiei, Louis Michel, a emis următoarea remarcă înscrisă în istorie: „Dacă accesul la resursele NATO nu poate fi asigurat, atunci forţa de reacţie rapidă a UE trebuie să se declare operaţională, chiar dacă această declaraţie nu se bazează pe capabilităţi reale". „Se pare" - comentează Kagan - „că, în Europa, chestia asta merge." Ei bine, nu mai merge! Europa a ajuns la punctul în care nu mai e suficient să declari oficial un lucru ca fiind funcţional ca el să şi funcţioneze. Bunăoară, „Europa socială". Nu mai e suficient să proclami că statul sau „Europa" garantează „drepturile sociale" ca acest lucru să se întâmple. Pentru asta ai nevoie de bani, iar nemţii nu mai sunt dispuşi să plătească.
Europa se află la un moment în care începe să se întrebe asupra viitorului ei - dacă mai are vreunul - şi este o ironie uriaşă că două dintre apărătoarele cele mai înverşunate ale excepţionalismului european, Grecia şi Belgia, se află acum la originea a ceea ce ar putea deveni sfârşitul Uniunii Europene. Deja, luni, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy s-au înţeles ca statelor care nu îşi ţin în frâu deficitele să li se ridice dreptul de vot în UE, o ştire care, cumva, a trecut neobservată. Acesta este primul pas. Va urma, cu siguranţă, posibilitatea excluderii din UE a ţărilor care nu sunt în stare să se guverneze.
Ţările şi Uniunile, ca orice alte construcţii artificiale, nu sunt menite să dureze. Sunt pline cimitirele istoriei de „imperii de 1.000 de ani". România, în graniţele ei actuale, nu există decât din 1945, iar UE - de şi mai puţină vreme. O ţară durează exact atâta vreme cât oamenii care o locuiesc fac alegeri bune. Nu există „România eternă", după cum nu există „Europa eternă". Nu e suficient să proclami că un lucru este funcţional ca el să şi funcţioneze. Spus mai simplu, ce se întâmplă cu o ţară este responsabilitatea cetăţenilor ei, care, mai devreme sau mai târziu, se răscumpără. Putem să ne prefacem că nu e problema noastră, că nu ne priveşte şi că lucrurile se vor rezolva, cumva, de la sine. Dar nu există aşa ceva. Nimic nu se rezolvă de la sine, iar alegerile pe care le facem au consecinţe cât se poate de cuantificabile. De cele mai multe ori în bani.
Ambasadorul american Mark Gitenstein a remarcat săptămâna trecută că, în România, numai 22% din populaţie lucrează în sectorul privat. 22% susţin restul de 78%. Putem trage de aici concluzia că asta este ceva absolut nesustenabil şi că avem nevoie urgentă să mărim procentul de oameni angajaţi în activităţi productive sau putem să ne proclamăm „stat social" prin Constituţie şi să pretindem beneficii, salarii mari şi pensii de la stat. Dar ăsta nu e un stat care să dureze. Şi dacă nu o va face, va fi numai responsabilitatea noastră.
ANUNTURILE TALE DE MICA PUBLICITATE LA UN CLICK DISTANTA
