Saptamana trecuta, Der Spiegel a publicat un interviu cu istoricul britanic Timothy Garton Ash, care face doua afirmatii revelatoare. Comentand rezultatele dezastruoase ale stangii europene, el sustine, mai intai, ca atat social-democratii, cat si crestin-democratii germani, pe de o parte, si atat laburistii, cat si conservatorii britanici, pe de alta, sunt, in esenta, partide social-democrate si conchide ca "suntem cu totii social-democrati".
A doua remarca ii este prilejuita profesorului britanic de celebrul manifest semnat in urma cu sase ani de Jürgen Habermas si Jacques Derrida in care cei doi corifei ai stangii europene opuneau valorile "social progresiste" europene celor conservatoare americane. "Din acest punct de vedere, al sistemului de  valori – comenteaza Garton Ash – Obama este cu siguranta un european".

Afirmatiile profesorului britanic sunt, desigur, false. Stanga a pierdut categoric si Europa e mai departe de a fi social-democrata decat a fost vreodata, iar Barack Obama din Chicago, Illinois, e cel putin la fel de "european" ca parintele sau spiritual, pastorul Jeremiah Wright. Dar, oricat de absurde si de autoamagitoare ar parea, sustinerile lui Timothy Garton Ash dau seama de o tendinta ce pare de neoprit in gandirea politica de stanga a zilelor noastre: cultul pragmatismului progresist. Cand Obama s-a instalat la Casa Alba, partzanii sai – si asta inseamna cam 90% din masss-media americana – s-au grabit sa respinga acuzatiile de "socialism" aduse de conservatori presedintelui democrat, proclamandu-l pe acesta un "pragmatic", un lider interesat in primul rand de solutii eficiente la problemele societatii americane si mai putin de clivajele ideologice traditionale intre stanga si dreapta.

Cand Garton Ash afirma ca atat laburistii, cat si conservatorii ar fi "social-democrati", el sugereaza ca exista un unic set de solutii la acelasi set de probleme si ca singura atitudine rationala este formarea unui consens transideologic sau post-ideologic prin care partide situate de o parte sau de alta a "vechilor" granite doctrinare sa se poata adapa neincorsetate de la izvorul comun al solutiilor "pragmatice".
In fond, pare de bun-simt. Pragmatismul este asociat cu utilitatea si eficienta, este atributul oamenilor de actiune care "fac, nu vorbesc", care rezolva probleme practice, nu se irosesc in dezbateri fara sfarsit. De aceea, pare dezirabila, ba chiar salutara, o coagulare a "fortelor progresiste" (prezicem o cariera stralucita acestui adjectiv in viitorul imediat) in jurul unui "centru" pragmatic, eliberat de balastul ideologic atat al dreptei, cat si al stangii dogmatice, situat in zona solutiilor, dincolo de politic.

Este o iluzie care contine un pericol grav pe masura imensei sale popularitati. Intr-o conferinta despre "Naufragiul utopiei" comuniste tinuta ieri, profesorul Vladimir Tismaneanu identifica mai multe componente ale acestei utopii, printre care obsesia pentru constructia "omului" nou, pretentia, niciodata demonstrata, a caracterului "stiintific" al socialismului sau salvationismul, obsesia utopiei comuniste de a construi, fie si cu forta, un paradis terestru pentru clasa muncitoare. Totodata, Tismaneanu aminteste si despre o alta aspiratie a totalitarismului comunist legata de "sfarsitului politicului". Este ceea ce am putea numi "dimensiunea pragmatica" a utopiei totalitare, desi asocierea dintre "utopie" si pragmatism pare sa fie contraintuitiva.

Atat comunismul, cat si fascismul au pretins ca vor construi o societate noua, care sa depaseasca vechile clivaje ale democratiei liberale intre stanga si dreapta. Ambele totalitarisme ale secolului 20 au sustinut ca ofera solutii practice la problemele oamenilor cu mijloacele stiintei, solutii "punctuale" situate "dincolo de politic". Or, daca nu exista decat un singur set de solutii la problemele unei societati si acestea se pot determina stiintific, atunci dezbaterea politica si eventualul angajament civic nu mai sunt necesare. Nu avem decat sa gasim tehnologiile cele mai bune, adica cele mai eficiente, si sa deschidem un vast santier de inginerie sociala pentru a realiza progresul. "Transgresarea" ideologiilor clasice in numele "pragmatismului" progresist contine, asadar, in sine pericolul teribil al totalitarismului.

Proba este simpla: oricine s-ar indoi de legitimitatea solutiilor pragmatice propuse de elita conducatoare nu poate fi decat nebun (numai o fiinta irationala nu poate vedea utilitatea acestora) sau rau intentionat, un dusman al societatii, al viitorului si al progresului.
In fata acestei ofensive agresive a pragmatismului este necesara o regrupare in jurul valorilor liberale si in primul rand a responsabilitatii individuale. In mijlocul atator planuri marete de a reconstrui o lume fara politic, uitam ca lumea este facuta din indivizi, nu din clase sau din mase, si ca cel mai adesea indivizii gresesc. De aceea nu exista ceva de felul solutiilor infailibile, self-evidente, care sa fie impartasite de toata lumea. Nu exista decat optiuni limitate care trebuie puse in dezbatere si negociate. Un alt efect al pragmatismului este dezangajarea civica.

Daca eficienta este cea care ne ghideaza, atunci angajamentul cetatenesc "diletant" nu este bine-venit. Treburile societatii ar trebui lasate in mainile elitei birocratice care sa rezolve lucrurile cu maxima "expedienta". Aceasta situatie se poate vedea cel mai bine la alegerile europene, unde daca nu ar exista temele nationale, nimeni nu ar veni la vot. Aceasta este batalia ideologica din zilele noastre si, ca intotdeauna, liberalismul pare lipsit de stralucire si fragil.