Noncombatul lui Iohannis nu are legătură doar cu stilul rafinat și cavaleresc, în fond cavalerismul se baza nu pe tăcere și neputință, ci pe atacul corect și frontal. Nu-l îndeamnă nimeni să lovească sub centură, dar, dacă într-o luptă nu vrei să lovești deloc, n-ai nici o șansă să câștigi.
„Este mai bine să fii ciocan decât nicovală“, spunea acum 150 de ani cancelarul german Otto von Bismarck, inventatorul realpolitik, cel pentru care politica însemna „capacitatea de a alege întotdeauna, în fiecare instanță, în condiții care se schimbă constant, soluția cea mai puțin dăunătoare, cea mai utilă. Politica este mai puțin o știință și mai mult o artă. Nu este un domeniu care poate fi învățat. Trebuie să ai talent pentru politică. Chiar și cel mai bun sfat devine nefolositor dacă este pus în practică necorespunzător“. Îi lipsește lui Klaus Iohannis talentul sau îi lipsesc doar calitățile oratorice? Confruntarea lui cu Victor Ponta ne-a arătat nu doar eleganța lui Iohannis, ci și incapacitatea lui de a-i face față unui politician mediocru și oportunist. Cum va putea fi cu adevărat un om de stat dacă el nu știe să-și apere imaginea, nu poate să răspundă adecvat atacurilor, nu găsește repede argumentele necesare unei dezbateri?
Are oare, într-adevăr, Klaus Iohannis în mintea sa o listă cu greșelile majore făcute de Victor Ponta? Și, dacă o are„ de ce nu o folosește? Dincolo de programul scris de echipa lui, a gândit oare o listă de priorități pentru România„ pe care să o poată expune clar în fața alegătorilor? Și, dacă da, de ce nu o face? De ce încremenește cu zâmbetul lui superior și imobil atunci când ar trebui, de fapt, să spună ceva? Nu este doar un stil diferit de a face politică, nu este vorba doar despre ștaif, ci și despre capacitatea de a face alegeri rapid și eficient, așa cum spune și Bismarck. Iohannis încă nu ne-a demonstrat că în spatele provincialului bine crescut și bun administrator mai este și altceva. O mulțime de oameni speră că nu e vorba doar despre o bijuterie nemțească goală pe dinăuntru. Dar eforturile lui de a-i convinge pe toți cei care l-au susținut în această campanie vulgară și murdară sunt minime. Poate că verbul nu e neapărat necesar atunci când ești primar, dar ca președinte ai nevoie de o replică bună la momentul potrivit, de o decizie rapidă, nu doar în politica internă, ci mai cu seamă în cea externă, la masa negocierilor de la NATO sau de la Uniunea Europeană, de exemplu.
Iohannis pare să joace mai degrabă în favoarea lui Ponta decât împotriva lui, altminteri este de neînțeles de ce nu folosește arsenalul informațiilor aflate pe piața liberă pentru a-l trimite la colț într-o partidă care oricum este dezechilibrată și în care întreg „sistemul“ pare mobilizat împotriva candidatului de dreapta.
Nici măcar naționalismul șovin pe care l-a folosit Ponta în prima dezbatere („noi nu suntem slugile dvs., aici, în România, nu sunteți vreun stăpân de sclavi“) nu l-a determinat pe Iohannis să-i răspundă argumentat adversarului său. Oare Klaus Iohannis a depus armele și a intrat în tiparele cerute de Victor Ponta? În fond, a acceptat în cele din urmă condițiile premierului, în defavoarea unei confruntări prezidențiale de ținută, și a lăsat garda prea jos, chiar și pentru adepții eleganței și pentru cei care îl îndeamnă să-și păstreze prestanța și să nu se coboare la nivelul lui Ponta.
Toate instituțiile statului sunt puse la lucru în favoarea premierului, serviciile par să voteze cu el, Biserica Ortodoxă îi face o campanie deșănțată, ca și cum Dumnezeu ar vota cu Victor Ponta. Cum răspunde Iohannis acestei convocări generale? Prin conformare sau prin luptă? Mai sunt doar câteva zile pentru a afla răspunsul complet.
