Premierul Emil Boc s-a destainuit postului de radio Antena Satelor ca mama sa ii trimite si azi la Bucuresti slanina, lapte, branza telemea, ciuperci, miere de albine. Evident, pentru ca sunt foarte bune. Ascultand interviul, multi locuitori ai oraselor au inghitit in sec imaginandu-si cat de buna trebuie sa fie slanina pe care o mananca primul ministru din moment ce merita efortul de a-i fi trimisa special tocmai din judetul Cluj. Si in mod cert, alti romani, convinsi ca slana pe care o prepara ei da clasa celei care se face in satul Rachitele, au inghitit si ei in sec la gandul banilor pe care i-ar castiga daca produsele lor traditionale ar putea ajunge in magazinele din orase. si unora si altora, premierul ne-a reamintit cat de profund anormala este situatia in care ne aflam. O tara care poate hrani 80 de milioane de oameni, dupa cum spune chiar Boc, dar ai caror locuitori consuma in proportie de 70 la suta alimente din import. O tara in care, vara, inca se mai coc cele mai gustoase rosii, cirese si piersici din lume, dar ale carei piete sunt inundate de fructe si legume fade, aduse uneori de la mii de kilometri distanta. O tara in care daca vrei sa mananci un ou adevarat trebuie fie sa iesi cu masina cativa zeci de kilometri in afara orasului, ca sa le cumperi de la o batranica incremenita in fata unui lighean, fie sa platesti 3 lei bucata intr-un magazin bio, care vinde doar produsele unor gaini ce traiesc fara nici un stres tocmai in Germania.

De aceasta aberatie se face vinovat inclusiv Emil Boc, care nu se afla la primul sau mandat de premier, laolalta cu toti ceilalti ministri, prim-ministri sau presedinti, mai mult sau mai putini "fii ai satului", mai mult sau mai putini priceputi in a da cu coasa, care au plans pe umerii taranilor, le-au cersit votul, dar nu au facut nimic serios pentru ei.

Si cat de usor ar putea fi totusi rezolvata macar o parte din problema! Cat de simplu poate fi pus pe roate un mecanism prin care multor tarani sa le fie data o sansa reala de a scapa de saracie!
Emil Boc nu trebuie decat sa intre in cateva magazine de delicatese din Bucuresti si sa priveasca pe raftul de gemuri. Va gasi acolo borcane cu gem de rubarba facut nu in Franta, ci la Saschiz, nu foarte departe de satul de unde primeste el laptele. Modul in care gemurile traditionale din inima Transilvaniei si-au facut loc, in doar cativa ani, pe rafturile magazinelor din Bucuresti reprezinta o adevarata lectie predata guvernului. O demonstratie practica despre cum istetimea si tenacitatea si nu neaparat banii reprezinta calea pentru a oferi romanilor produse de calitate, romanesti.

Intocmai ca in alte mii de locuri din tara, si satenii din Saschiz prepara in gospodarii lucruri delicioase. Norocul lor a fost ca unele dintre aceste delicatese, gemurile, sa fie degustate de cativa straini indragostiti de Ardeal. Printre ei, Nat Page, un fost prim-secretar al ambasadei Marii Britanii la Bucuresti. Impreuna cu un prieten, Jim Turnbull, Nat Page a pus bazele fundatiei Adept care si-a facut o misiune din a scoate in lume produsele traditionale din acea zona a Transilvaniei. Evident, nu a fost usor. Intr-un interviu publicat cu ceva timp in urma de "Romania libera", englezul a povestit si despre incapatanarea localnicilor si despre refuzul lor initial de a lucra impreuna si despre faptul ca a trebuit sa convinga gospodinele sa puna mai putin zahar in gem si sa renunte complet la a mai folosi aspirina ca si conservant si despre multe alte probleme pe care a trebuit sa le rezolve. Insa, a meritat. Cu investitii minime, in special in bucatarii moderne, si cu metode de marketing necostisitoare a reusit sa transforme o indeletnicire familiala intr-o intreprindere comerciala care in viitor, daca nu s-a intamplat deja, va asigura un venit decent localnicilor din Saschiz. Acestia participa acum la festivaluri internationale de mancare sanatoasa ("slow-food"), sunt o prezenta constanta la targurile organizate de Muzeul Taranului Roman iar faptul ca produsele lor au intrat si in circuitul comercial este cel mai bun semn ca afacerea incepe sa functioneze de la sine si ca in curind nu va mai avea nevoie de consiliere.

Evident, produsele traditionale nu reprezinta decat o mica particica din potentialul agricol al Romaniei. Insa, ea poate asigura un venit decent foarte multor tarani. Pana ce vor avea de lucru in marile exploatatii agricole si poate chiar si dupa, ei pot furniza produse de calitate, facute cu grija artizanala, dorite de cei carora le pasa ce mananca. Si nu dintr-un patriotism desuet, ci pentru ca apreciaza calitatea.

Este nevoie de un singur lucru. Ca statul sa preia reteta experimentata cu succes de Fundatia Adept si sa creeze acelasi tip de mecanisme prin care gemurile din Saschiz au ajuns pe rafturile magazinelor: consilierea micilor producatori pentru a livra la standardele de calitate ale cumparatorului si subventionarea, temporara, a legaturii cu comerciantii. O data ce aceasta incepe sa functioneze, nu mai este nevoie de nimic. Exact ca si in restul Europei, mecanismele economiei de piata vor rezolva restul. Daca doi englezi inimosi, cu resurse financiare minime, au reusit, inseamna ca si statul roman, cu armata de functionari pe care o are in subordine, cu finantarea mult mai consistenta pe care o poate asigura, inseamna ca poate. Doar sa vrea.

Ar fi un mare pas inainte pentru Romania daca la finalul mandatului Emil Boc i-ar spune mamei sale ca nu mai este nevoie sa-i trimita slanina, branza si lapte de la Rachitele pentru ca si la oras se gasesc la fel de bune.