Ceilalți mari criminali ai regimului trecut au scăpat sau au dispărut de moarte bună. Ion Iliescu și ai lui au avut grijă de ei: să fie protejați, să nu li se întâmple nimic, nici măcar să nu se vorbească prea mult despre relele pe care le-au făcut, să-și asigure bunurile pentru ei și descendenții lor, să nu le lipsească nimic.
Mulți dintre cei care i-au terorizat ani de zile pe părinții noștri, mulți dintre cei care le-au băgat frica în oase, mulți dintre cei care le obligau pe mamele noastre să nască la nesfârșit copii pentru marea lor închisoare care era România înainte de 1989 trăiesc încă liniștiți. Marea deconspirare nu a avut loc până la capăt, ofițerii sau informatorii Securității care montau aparatură de înregistrat în casele alor noștri, cei care le turnau pe femeile care făceau avorturi clandestine, cei care căutau neapărat un motiv să-și compromită colegii, doar pentru a avea apoi un pretext să-i racoleze, stau liniștiți. Victimele sunt prea dezgustate pentru a se mai avânta în procese nesfârșite, chiar dacă din dosarele întocmite de Securitate au aflat exact cine și în ce fel le-a stricat viața.
Nici măcar cei care au fost șefi în departamentele unde se luau deciziile criminale din anii ’70 sau ’80 nu au probleme. Cu gradele lor se bucură de o pensie care trece de 1.000 de euro pe lună și de o liniște la care nu se așteptau. Nimeni nu-i deranjează, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a devenit o arhivă istorică importantă, care ne arată, dacă vrem să vedem, adevărata față a regimului trecut, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICCMER) nu are suficiente resurse pentru a-i aduce în timp util pe toți cei vinovați în fața justiției, iar opinia publică pare anesteziată, obosită și tot mai lipsită de interes.
Nici măcar cazul lui Alexandru Vișinescu nu a produs prea multă emoție, cu toate că cercetătorii și apoi procurorii au scos la lumina zilei crimele oribile pe care acesta le-a ordonat sau chiar săvârșit în perioada în care era șeful Penitenciarului de la Râmnicu Vâlcea, unde au fost închiși lideri politici importanți din perioada interbelică. Mărturisirile directe și indirecte despre torturile de neimaginat care au avut loc acolo au fost trecute în rândul știrilor obișnuite, fiindcă românii nu vor să mai bântuie printre ruinele istoriei lor recente. Au făcut-o în primii ani după căderea lui Ceaușescu și apoi au obosit, s-au luat cu altele, fiindcă tranziția a fost lungă și dură, iar eșalonul doi al vechiului regim a rezistat prea mult în fruntea țării.
Crimele comunismului sunt acum prea îndepărtate, iar noi ne-am deprins cu oscilațiile scurte, nervoase și rapide ale prezentului dubitativ. O ignoranță deliberată s-a așezat peste noi și nu vrem să înțelegem că vechile abuzuri, crimele și obediența din anii comunismului formează fundația instabilă pe care am construit prezentul, care ne fuge de sub picioare. Distanțarea noastră indulgentă de acest trecut mânjit de sânge creează ambivalența fatidică de astăzi. Excesele din zilele noastre și dilemele noastre morale sunt tributare unui trecut pe care l-am închis cu forța, pe care n-am vrut să-l înțelegem până la capăt și să-l exorcizăm.
După un sfert de secol, cea mai mare performanță este condamnarea unui torționar șef din perioada stalinistă care a avut ghinionul să trăiască prea mult. Aproape nimeni nu s-a revoltat când avocatul lui Vișinescu a cerut, pur și simplu, achitarea clientului său, pe care în final Înalta Curte l-a găsit vinovat pentru crime împotriva umanității. Torționarul Vișinescu este simbolul degradării din istoria noastră apropiată, dar această condamnare nu poate înlocui un Proces al Comunismului care nu a avut loc niciodată.
