„Între magistraţi şi ceilalţi e o diferenţă fundamentală." Aşa a explicat venerabilul judecător Ion Predescu decizia şocantă a Curţii Constituţionale de a bloca recalcularea pensiilor magistraţilor, a propriilor pensii, adică, în timp ce a acceptat planul Guvernului de a recalcula toate celelalte pensii speciale. Predescu are însă dreptate. Între magistraţi şi toţi ceilalţi români există o diferenţă fundamentală. Dacă am încerca să facem o ierarhie a categoriilor profesionale care poartă cea mai mare răspundere pentru situaţia dezastruoasă în care se află azi România, magistraţii, în special cei ce se află azi la pensie sau în pragul pensionării, ar ocupa cu siguranţă locul întâi. Implicit, cei care abuzează astăzi de puterea lor pentru a se pune la adăpost de tăierea generală a veniturilor sunt şi cei mai vinovaţi, pentru că am ajuns în situaţia de a apela la ele pentru a nu intra în faliment.

Faptul că majoritatea procurorilor şi judecătorilor au permis ca mii, zeci de mii de politicieni şi oameni de afaceri oneroşi să acumuleze ilegal averi colosale se află la originea multora dintre problemele din cauza cărora declinul economic global ne afectează mult mai tare decât pe alte ţări.

Absenţa justiţiei este cea care a pervertit ierarhiile politice şi administrative în România. Când hoţii scapă constant nepedepsiţi este doar o chestiune de timp până ce vor ajunge să controleze societatea. Absenţa justiţiei ruinează o comunitate şi o transformă în junglă. Iar faptul că într-o junglă ajung să domine prădătorii este deja o consecinţă inevitabilă. Aşa au ajuns ca în România să conducă, să îşi impună soluţiile de guvernare, nu cei mai competenţi, ci cei mai abili în a încălca legea şi a acumula avere prin fraudă. Tot inevitabil, forţa la care ajung infractorii-alfa le permite la un moment dat să îi transforme în sclavi chiar şi pe cei cu ajutorul cărora au ajuns la putere - magistraţii.

Din punct de vedere economic, domnia hoţilor înseamnă, de cele mai multe ori, şi domnia incompetenţilor. Foarte rar aceştia se vor înconjura de oameni mai deştepţi decât ei şi chiar şi atunci când o fac le vor ignora sfaturile atunci când aplicarea lor presupune oprirea furturilor, înţelepciune şi viziune pe termen lung.

Chiar şi dacă guvernanţii ar fi fost mai competenţi decât sunt, măsurile dureroase pe care le propun ar fi fost primite cu cel puţin la fel de multă ostilitate ca şi acum. Tot din cauza eşecului cronic al multor magistraţi de a se achita de misiunea lor.

Un nivel rezonabil de acceptare a tăierii veniturilor presupune conştientizarea realităţii că suntem cu toţii, ca naţiune, în aceeaşi oală şi, implicit, toţi trebuie să lăsăm de la noi pentru a traversa cu bine criza, pentru a nu ne îngloda şi mai mult în datorii, pentru a spera la o revenire într-un orizont previzibil. Nu ne putem solidariza însă în jurul acestui imperativ atât timp cât el nu se bazează pe un adevăr. Nu suntem cu toţii egali în faţa crizei. În timp ce milioane de oameni vor pierde sume consistente prin tăierile de salarii, prin creşterile de taxe şi impozite, prin scumpirile ce vor urma majorării TVA, majoritatea celor din fruntea statului îşi umflă în continuare portofelul, parazitând contractele publice.

Singurii care ar putea restabili echitatea accesului la banii comunităţii şi, implicit, raporturile fireşti dintre cetăţeni şi guvernanţi sunt, evident, tot magistraţii. Cum? Făcându-şi datoria. Investigând cu profesionalism afacerile de corupţie şi condamnându-i pe demnitarii prinşi la furat. Pentru că asanarea morală a clasei politice este singura cale de a restabili încrederea cetăţenilor în cei ce îi conduc. Acceptarea măsurilor dureroase pe care le propun politicienii nu poate avea loc în condiţiile în care ei sunt priviţi ca fiind inamicul public numărul unu, ca pe o castă rapace care încearcă să evadeze din criză punându-ne pe noi să plătim preţul incompetenţei şi lăcomiei lor. Doar când îi vom vedea (măcar) pe cei mai corupţi condamnaţi la închisoare şi când cazurile de fraudare a banului public vor deveni o raritate, există o şansă ca apelurile politicienilor la solidaritate să primească prezumţia de bună-credinţă şi să fie urmate.

În mod cert însă, în acest punct nu vom ajunge atât timp cât majoritatea magistraţilor nu doar că nu au curajul să impună domnia legii, ba chiar adâncesc şi mai mult suspiciunea malignă faţă de cei ce decid destinele ţării. Pentru că nu îmi pot imagina o dovadă mai mare de iresponsabilitate decât gestul judecătorilor de la Curtea Constiţutională, care într-un moment de criză profundă abuzează de puterea lor pentru a se plasa deasupra tuturor celorlalţi români, deasupra legii şi a bunului-simţ. Prin decizia de vineri, ei ne transmit că România este condamnată la umilinţă pe viaţă.