Frica de straini, mai ales de strainii din imediata noastra vecinatate, a fost cultivata in tranzitia autohtona dupa un model lansat la inceputul anilor ’90 de Ion Iliescu si laboratorul sau de experimente sociale. Dupa conflictul interetnic din Targu Mures, planificat atent de la Bucuresti si in care au murit sase oameni si au fost raniti peste 300, strategia noii puteri de invrajbire a romanilor si maghiarilor a devenit clara. Diplomatia pusa in slujba acestei politici s-a concentrat in aceeasi directie, alimentand fobia antiungara pentru urmatorii ani. "Pericolul ungar" a devenit marota Bucurestiului ori de cate ori atentia electoratului trebuia deturnata de la crizele economice sau de la derapajele democratice. Puterea politica inoculase in subconstientul colectiv ideea ca vecinii de la vest ar vrea sa ne ia Ardealul, iar sondajele de opinie facute in primul deceniu postdecembrist scoteau la iveala ca oamenii se tem cel mai mult de un razboi, frica accentuata, desigur, si de conflictele care au dus la destramarea Iugoslaviei.

Politicienii autohtoni care au condus Romania pana in 1996 s-au folosit de raboaiele din jur pentru a-si conserva puterea, infricosand populatia cu precedentul iugoslav, prezentand scenariul ruperii Transilvaniei de tara, inventand intamplari prin care ungurii puneau la cale dezmembrarea statului. Pana recent, in fiecare an Raportul Serviciului Roman de Informatii parea sa aiba o rubrica fixa in care enumera pericolele venite dinspre Ungaria sau dinspre minoritatea maghiara. Chiar si in 2001, ministrul de Interne de atunci, Ioan Rus, avertiza ca in regiunea Harghita-Covasna are loc disolutia institutiilor statului. Isteria antimaghiara ca politica de stat si de partid a luat sfarsit in 2002, o data cu aderarea Romaniei la NATO, desi lucrurile au inceput sa se relaxeze inca din 1997, cand UDMR a primit fotolii guvernamentale.

Aceasta isterie a fost inlocuita treptat cu cea antiucraineana, insa cu o amploare mai redusa, fiindca in acest caz nu mai putea fi invocata minoritatea imperiala care saboteaza integritatea nationala. In schimb, Insula serpilor a devenit calul de bataie nu doar al nationalistilor de profesie, ci si al oamenilor de stat, care nu vor sa-si aduca aminte ca in 1948 Romania a facut cadou insula Moscovei, ca de sute de ani acolo a existat mereu un fort militar in care locuiau ba turci, ba rusi, ba romani, in functie de natiunea care stapanea acel teritoriu. Batalia pentru apele teritoriale ale Insulei serpilor se da acum pe resursele energetice, iar Curtea de la Haga va decide, probabil la sfarsitul acestui an, daca insula este locuita, cum sustine Ucraina, sau daca ea este doar o stanca, asa cum insista Romania, pentru a trasa platoul continental in favoarea Bucurestiului. Pana atunci razboiul este mediatic, iar cei aflati la putere alimenteaza nevrozele, prin atentionari subtile si repetate.

Dramele petrecute la inundatiile dezastruoase de zilele trecute au fost astfel puse de oficialii romani pe seama Ucrainei. Ministrul Internelor si Administratiei, care trebuia sa-i anunte din vreme pe cei aflati in calea apelor, care trebuia sa organizeze salvarea sinistratilor fara sa stea pe ganduri, care trebuia sa evacueze din timp localitatile periclitate, incearca sa-si salveze onoarea aruncand vina pe Ucraina. Cristian David sustine candid ca "lipsa informatiilor din partea ucraineana" a dus la intarzierile de care de fapt se face vinovat. Ministrul de Externe, Lazar Comanescu, a sarit profesionist in apararea colegului sau de cabinet, declarand patriotic ca solicita "acceptul partii ucrainene" pentru ca "o echipa de experti hidrologi" sa se deplaseze la fata locului, ca si cum lucrurile nu puteau fi aranjate fara declaratii oficiale.

De partea cealalta, Kievul a raspuns insa calm ca Ucraina a trimis toate datele hidrologice necesare inca din 24 iulie, adica inainte ca apele sa creasca, oferindu-le responsabililor de la Bucuresti suficient timp pentru evacuari, anunturi si pregatiri.
Nesiguri pe fortele proprii, simtindu-se mereu depasiti de situatie, incapabili sa-si asume trecutul, politicienii romani au inca nevoie de un tap ispasitor, de o supapa externa spre care sa canalizeze nemultumirile interne.