Ce părere veţi avea dacă ne vom trezi în România, în perioada imediat următoare, cu câteva zeci de mii de musulmani, din Siria sau Libia, refugiaţi din calea războaielor de la ei de acasă? Sunteţi de acord ca statul nostru să-i ţină pe cheltuiala sa, până când imigranţii îşi vor găsi locuri de muncă sau vor pleca în alte ţări? Credeţi că România, ca ţară membră a UE, ar trebui să participe activ la rezolvarea crizei umanitare a refugiaţilor care încearcă să traverseze Marea Mediterană?
Poate că întrebările de mai sus v-au luat prin surprindere sau poate că unii cred că ar fi mai interesant să vorbim despre kilogramele în plus pe care le-a pus pe ea Elena Udrea în arestul preventiv sau despre reinventarea politică a lui Traian Băsescu. Din păcate nu prea avem de ales. Chiar dacă noi am alege să-l ignorăm, subiectul crizei umanitare a sutelor de mii de refugiaţi din Siria sau Libia ce vor să vină într-o Europă destul de puţin dispusă să-i primească se va rostogoli în curând peste noi. Şi, evident, ne va prinde nepregătiţi.
Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude-Juncker, va face publică, miercuri, la Bruxelles, propunerea de stabilirea a unor cote de refugiaţi pe care să-i preia fiecare stat membru. Practic, ţări precum Germania sau Italia, care au dus până acum greul în ceea ce priveşte acordarea de azil acestor nefericiţi ce-şi riscă viaţa trecând Marea Mediterană în condiţii inimaginabile (1800 s-au înecat doar în 2015), vor să împartă responsabilitatea cu ceilalţi membri ai UE. În linii mari, numărul de refugiaţi pe care-l va primi fiecare ţară va depinde de multe criterii, precum populaţie, indicatori economici sau numărul de cereri aprobate în trecut. Detaliile le vom afla zilele următoare dar, deja, propunerea a stârnit reacţii: Ungaria şi Marea Britanie şi-au anunţat opoziţia fermă, în timp ce voci chiar din grupul parlamentar al lui Junker (PPE) au afirmat că aceste „cote” nu vor rezolva situaţia, iar măsura ar putea fi primită cu ostilitate de cetăţenii din ţările UE.
Dezbaterea pe acest subiect este aprinsă, atât în contextul problemelor economice din UE, dar şi a necunoscutelor care gravitează în jurul acestor oameni: pericolul terorist, diferenţa culturală, cheltuielile suportate de contribuabilul european pentru nişte probleme de care nu se simte responsabil etc.
În ceea ce priveşte România, nu ştim în acest moment care este poziţia oficială a statului român. Nu ştim dacă preşedintele Klaus Iohannis, diplomaţia românească vor susţine punctul de vedere al Germaniei privind cotele sau, mai degrabă, ţara noastră va refuza să primească refugiaţi din Africa sau Siria. Dacă planul lui Juncker va fi aprobat însă, România s-ar putea trezi în faţa unei mari provocări: integrarea (probabil) a câtorva zeci de mii de oameni din cealaltă parte a lumii.
Indiferent cum vor arăta acum concret criteriile propuse de preşedintele Comisiei Europene, România s-a comportat întotdeauna ca şi cum nu ar fi deloc afectată de astfel de subiecte. Nici nu a avut parte până acum de multe provocări serioase în acest sens, fiind cel mult o ţară de tranzit pentru imigranţi, în timp ce, spre exemplu, numai anul trecut în UE au cerut azil politic peste 600.000 de străini.
Este o realitate faptul că statul român alocă în jur de 540 de lei pe lună pentru un refugiat, o sumă infimă cu care un străini nu s-ar putea descurca până la găsirea unui loc de muncă. Ar fi şi aici un subiect de discutat, deşi ştiu că mulţi vor spune că banii respectivi ar merge mai degrabă la pensiile şi alocaţiile pentru copiii din România.
Adevăratul motiv de îngrijorare mi se pare a fi însă reacţia populaţiei în faţa unui val consistent de refugiaţi din afara Europei. Este de ajuns să citeşti comentariile de pe site-urile de ştiri sau forumuri, sau să asculţi emisiuni interactive la radio ca să înţelegi că România nu este deloc pregătită să facă faţă unei realităţi cu care statele occidentale sunt deja obişnuite. Chiar dacă ceea ce se întâmplă acum pe coastele Mării Mediterane este o criză umanitară, reacţiile obişnuite vor fi probabil de genul: „România are suficiente probleme cu oamenii de aici, ca să se preocupe şi de soarta altora!”
Probabil că acesta este şi motivul pentru care politicienii români refuză să vorbească pe această temă. Această tactică a ascunderii problemelor sub preş, răspândită în politica românească, nu va rezolva însă problema refugiaţilor, iar dacă planul lui Juncker se va aproba ne vor confrunta cu toţii cu o mare provocare. Cum se va pregăti societatea românească pentru a participa la efortul comun al Uniunii Europene pentru problema refugiaţilor? O întrebare care ar trebui să-i preocupe în acest moment pe Victor Ponta şi Klaus Iohannis.
