Henri Paul este ambasadorul Franţei în România din 2007, dar cei trei ani de mandat într-o ţară aflată la graniţa dintre Vest şi Est nu par să îi fi alterat natura în nici un fel. Henri Paul este francez până în vârful unghiilor. Jovial, bon viveur, purtându-se cu o naturaleţe de invidiat, ne-a întâmpinat la poarta ambasadei pentru interviu, după care ne-a invitat cu o ospitalitate ireproşabilă într-un salon decorat simplu dar cu un bun gust remarcabil. Cineva trebuie neapărat să vadă cum arată ambasada Rusiei, rămasă, cel puţin din punct de vedere al designului interior, adânc fixată în epoca sovietică, pentru a aprecia la adevărata lui valoare rafinamentul francez.

Henri Paul nu este genul diplomatului scorţos, care ţine la un protocol strict. Dimpotrivă, râde mult şi cu poftă, este cald, foarte natural şi deschis. Fiecare gest al său este impregnat de conştiinţa atât de clară a faptului că aparţine unei culturi şi unei naţiuni mari, care îi face pe francezi deopotrivă simpatici şi nesuferiţi.

De ce este atât de mare datoria publică a Franţei?

H.P.: Datoria publică este mare pentru că încasările nu au crescut atât cât am fi vrut, iar anumite cheltuieli au crescut, în special cheltuielile cu pensiile şi cheltuielile sociale, care sunt importante. Acestea trebuiau acoperite şi pentru a le acoperi am recurs la datorie. Obiectivul guvernului francez este să reducă datoria în special prin măsuri de a înlocui corpul funcţionarilor. Vom suprima zeci de mii de posturi. Am suprimat deja 100.000 de posturi în sectorul public şi vom continua. Noutatea măsurilor de austeritate constă în faptul că reducerile de efectiv nu vor viza exclusiv bugetul de stat, ci şi diversele agenţii, companii naţionale, adică periferia bugetului de stat. Este un plan de austeritate serios, care trebuie asumat politic.

Mai este viabil modelul social european?

H.P.: Din punct de vedere politic este clar că există un consens politic în Europa în favoarea menţinerii modelului social. Este una din priorităţi. Eu personal cred că acest model este una din caracteristicile definitorii ale UE. Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează UE este exact interesul deosebit pentru o anumită armonie socială şi solidaritatea. Nu sunt sigur însă că toate ţările trebuie să ofere acelaşi nivel de protecţie socială pentru că acesta depinde de bogăţia naţională, de eforturile pe care fiecare ţară consimte să le facă pentru cei mai săraci. Există ţări în care eforturile pentru protecţia celor mai săraci sunt foarte ridicate. Există ţări, şi printre ele se află, din nefericire, şi România, unde aceste eforturi sunt mai modeste, în acord cu vremurile.

Modelul european este, într-adevăr, foarte avansat, foarte atractiv şi este cauza imigraţiei puternice din Europa. Nu trebuie să considerăm însă că va continua să meargă la nesfârşit pe acest drum.

Bine, dar nu e posibil ca germanii sau francezii să plăteasca la nesfârşit pentru erorile grecilor...

H.P.: Cazul Greciei este, după părerea mea, un caz special. Nu are legătură cu modelul social, ci este un caz în care guvernul grec a cam înşelat pe toată lumea de mai multă vreme. A produs statistici despre care ştia că sunt false. A intrat în zona euro pentru a obţine beneficiile, dar fără a face lucrurile necesare pentru a rămâne o ţară convenabilă pentru zona euro.

Când faci parte dintr-un grup, trebuie să existe disciplină, ca la şcoală. Din nefericire, unii nu o respectă şi nu e vorba numai de greci. Grecia face parte din ţările care nu au respectat disciplina şi au fragilizat ansamblul, deşi Grecia s-a dezvol­tat mult. A profitat mult de intrarea în UE şi a profitat de intrarea în zona euro. 

Spun „Grecia'', dar gândesc „România''. Este posibil ca pe viitor să fie gândite mecanisme de excludere a unui stat în cazul în care acesta nu-şi respectă ţintele de deficit?

H.P.: Nu. Excluderea este exclusă. În fond, la baza UE se află solidaritatea. Statele membre sunt state democratice cu guverne alese, care sunt pe deplin responsabile de efectele politicii lor. Dacă vă uitaţi la Grecia, guvernul plăteşte acum preţul erorilor trecutului. România nu este membră a grupului euro, unde disciplina este mult mai puternică. Dar trebuie să decideţi singuri dacă doriţi să intraţi sau nu în acest club. Dacă da, există condiţii. Condiţii bancare şi condiţii de politică bugetară. Există posibilitatea reluării creşterii economice. Dar dacă economia nu îşi revine, România trebuie să intre pe calea rigorii şi să facă economii. Chiar dacă nu este în zona euro, România trebuie să respecte disciplina colectivă din UE în contextul coordonării şi integrării politicilor economice.

Care sunt diferenţele între măsurile adoptate de guvernele francez şi român?