Cum se vede Maramureşul prin ochii unui fotograf american îndrăgostit de tradiţiile acestei regiuni? Kathleen Laraia McLaughlin a lansat luna trecută în SUA un album fotografic care redă propria experienţă, trăită timp de doi ani, într-o familie maramureşană.

În octombrie 1999, Kathleen Laraia McLaughlin şi soţul său, Henry, din SUA, cutreierau Maramureşul într-o rulotă în căutarea satului potrivit pentru a observa tradiţiile acestei regiuni. L-au descoperit trei săptămâni mai târziu: satul Sârbi din comuna Budeşti. Aici, cei doi au cunoscut şi familia Berci, în casa căreia au locuit în următorii doi ani, împărţind acelaşi acoperiş, aceeaşi mâncare şi aceleaşi obiceiuri. LA vremea respectivă Kathleen avea 30 de ani. A revenit apoi constant în România pe parcursul anilor. În perioada 2002 - 2003, Kathleen a predat chiar arta fotografică la Universitatea din Cluj.

În martie 2011, Kathleen a lansat în SUA albumul cu poze din România „The Color of Hay. Peasants of Maramures" (Culoarea fânului. Ţăranii din Maramureş). Cele 204 pagini ale albumului reprezintă rezultatul unei munci de zece ani, printre care şi cei doi ani petrecuţi în România. Acum, Kathleen se află în Los Angeles împreună cu soţul ei şi cei doi copii, de 6, respectiv 2 ani. Predă arta fotografică în cadrul mai multor universităţi şi se ocupă de popularizarea albumului cu poze româneşti.

Unde ai studiat înainte să vii în România?

Am urmat cursurile Universităţii din Richmond, Virginia Commonwealth, iar apoi, după câţiva ani, m-am înscris la un masterat în arta fotografică. Înainte de a-mi încheia studiile, am plecat pentru prima dată în Maramureş. Aceasta deoarece doream ca tema dizertaţiei să fie viaţa ţăranului şi tradiţiile din Maramureş. Vroiam să fiu martora acestui stil de viaţă înainte ca modernizarea să-l schimbe.

De ce ai ales România în mod special?

În SUA urmam cursuri recreaţionale de dansuri populare balcanice. În majoritatea oraşelor mari din State există asemenea cursuri. Am fost sedusă de muzica şi dansul româneşti. Mai târziu, când am început să mă documentez pentru dizertaţia pe care trebuia să o prezint la finalul masteratului, am început cu zona balcanică. Căutam sate cu tradiţii puternice, nealterate. Pe vremea aceea, în 1997, căutarea pe internet era semnificativ mai limitată. Am reuşit totuşi să găsesc un website care mi-a dat suficiente indicii conform cărora România era ţara potrivită - cu o frumuseţe aparte.

Şi aşa ai luat decizia nu doar să vizitezi ţara, ci să te muţi aici pentru o perioadă...

Da, nu puteam să ajung la rezultatele pe care le urmăream rămânând un outsider. Trebuia să mă integrez, să devin parte a comunităţii pe cât posibil. Totodată, îmi doream să pot observa stilul tradiţional de viaţă.

Ai avut vreun model care te-a inspirat în demersul tău?

Da, Roman Vishniac, care a fotografiat evrei din Europa anilor '30. Era un evreu rus, care cunoştea patimile evreilor. Şi-a riscat viaţa pentru a contribui la imortalizarea în istorie a vieţii acestora. Mulţi dintre cei fotografiaţi de el au murit în lagărele de concentrare. Mai este şi Laurence Salzmann, autorul cărţii „Ultimii evrei din Rădăuţi" (The Last Jews of Radauti). În 1976 acesta a primit o bursă americană completă pentru a face în Maramureş exact ceea ce visam şi eu să fac - poze ale oamenilor, stilului de viaţă, tradiţiilor, ceremoniilor religioase. În 2001 am avut plăcerea să-l cunosc personal pe Laurence, care mi-a fost mentor şi mi-a devenit un drag prieten.

 Ce bagaje ai luat cu tine în călătoria spre România?

Aveam un geamantan plin cu filme pentru Kodak220, care nici nu au mai fost fabricate la scurt timp după plecarea noastră. Aveam şi materiale pentru developarea filmelor, câteva aparate foto, echipament pentru iluminare portabil, bocanci, laptop, unt de arahide şi medicamente pentru răceală.

Cum i-ai cunoscut pe cei la care ai locuit?

Iniţial, călătoream şi locuiam într-o rulotă de camping. Când am ajuns în Maramureş era octombrie şi devenise prea frig pentru a putea continua aşa. Chiar dacă ne doream să găsim cât mai rapid cazare, trebuia să ţinem cont de mai multe criterii: nu trebuia să fie un sat aşezat la drumul principal (unde modernitatea se instalase deja), vroiam un sat care să aibă o biserică din lemn şi suficiente case tradiţionale din lemn. Având în vedere toate acestea, a durat trei săptămâni, timp în care ne tot intersectam cu familia Berci - se terminase culesul porumbului şi aceştia aveau ceva mai mult timp liber. Bunica Maria era foarte binevoitoare cu noi, chiar ne-a plăcut familia acesteia.

Cum i-aţi descrie?

Curioşi, prietenoşi, calzi şi haioşi. Bunicul Petru avea o sclipire aparte în ochi.