La Bienala de Artă, Arhitectură și Design de la Viena, deschisă la Muzeul Austriac de Artă Aplicată/ Artă Contemporană până în luna octombrie, în cadrul expoziției ”Mapping Bucharest: Art, Memory and Revolution 1916-2016” sunt expuse și proiectele câștigătoare ale concursului de idei ”Create Your Bucharest”.
Câștigătorii marelui premiu au fost Ovidiu Anton și Alexandru Bălășescu cu proiectul ”How I Miss Bucharest or The Journey of a Dog’s Life”. Cei doi artiști vor să facă un film în care să exploreze realitățile Bucureștiului contemporan pornind de la ”punctele de vedere” ale unor câini vagabonzi: unul localnic, dar adoptat de o familie vieneză, și un câine austriac aflat în vizită la București care ajunge pe străzi. Despre ”Călătoria vieții unui câine” am discutat și noi cu Alexandru Bălășescu. Fiind antropolog, el privește acest proiect nu doar ca pe o operă de artă, pentru că soarta fiecărui ”personaj” canin reflectă, în esență, realitățile orașului și viața locuitorilor săi.
De ce câini și de ce câinii comunitari din București?
Alexandru Bălășescu: Am știut de la început că se va crea o confuzie între scopul proiectului și alte probleme legate de câinii comunitari pe care proiectul le atinge, dar nu este neapărat vorba despre asta. Povestea începe mai demult. M-am întâlnit cu Ovidiu Anton acum câțiva ani, la Istanbul, și am lucrat la un proiect despre pisici, despre pisicile din Istanbul, care sunt cam ca și câinii din București. Acolo trăiesc foarte multe pisici libere pe stradă, oamenii au grijă de ele, le pun mâncare peste tot. Ovidiu era acolo cu o bursă de trei luni, timp în care trebuia să realizeze un proiect. Lui i-au plăcut atunci foarte mult pisicile din Istanbul, care sunt pretutindeni. Întâmplarea a făcut că eu tocmai publicasem un articol în ”Zeppelin”, o publicație de arhitectură, despre pisicile din Beyoglu, pentru că mie mi s-au părut un fel de ”obiect” în sens antropologic, un lucru relevant despre modul de raportare a oamenilor la spațiul public. Asta se potrivește foarte bine și în ceea ce privește cățeii maidanezi la noi, există de altfel și un studiu antropologic în sensul ăsta, cartea lui Vintilă Mihăilescu despre cățelul Leuțu. Ovidiu avea cam aceleași gânduri pe care voia să le exprime în film. Mi-a spus: ”Voi avea ca personaje cinci pisici. Vreau ca tu să fii una dintre ele”.
Ce ați răspuns la o asemenea ofertă?
A.B.: Evident. Sunt onorat. Așa că sunt deja o pisică în Istanbul în filmul ”Street Cat Deluxe”. De altfel, mă identific foarte bine cu ele. Sunt o pisică importantă în film, cea care introduce și concluzionează povestea.
Cum ați făcut trecerea de la pisici la câini?
A.B.: Ne-a plăcut să colaborăm și am decis să lucrăm ceva de la cap la coadă împreună. Am văzut anunțul concursului ”Create Your Bucharest”. L-am răspândit și eu pe Facebook, dar nu m-am gândit serios la asta. Ovidiu m-a sunat și m-a întrebat: ”Ce ar fi să aplicăm?” Și-atunci ne-am gândit să facem împreună ceva cam ca la Istanbul, dar cum la București sunt mai mulți căței decât pisici, am ales ca personaje câinii. În plus, trebuia să legăm cumva cele două orașe, Viena și Bucureștiul. Și-atunci ne-am zis: ”OK. Sunt, în primul rând, două moduri de viață complet diferite și două raportări diferite la spațiul public. Cine ar putea exprima mai bine aceste diferențe decât cățeii din cele două orașe?” Și am scris un scenariu despre un cățel din București adoptat de o famile din Viena care-și schimbă astfel complet stilul de viață și un cățel vienez care vine cu stăpânii lui la București, se pierde de ei și ajunge pe stradă, maidanez în București. Scenariul urmărește povestea celor doi câini, prilej pentru noi să atacăm subiecte care țin de exil, de urbanism despre eternal iarbă mai verde a vecinului și despre demontarea stereotipurilor. Pentru că cei doi căței au și ei tot soiul de așteptări și trec printr-o serie de experiențe, unele mai plăcute, altele mai neplăcute, dar care le vor releva faptul că ceea ce-și închipuie și ceea ce există în realitate sunt lucruri diferite.
Cum ați reacționat când ați aflat că ați câștigat acest concurs de idei?
A.B.: Faza mișto e că noi pur și simplu uitasem că am trimis acest proiect. Așa că a fost o surpriză extraordinară când am aflat că am câștigat. Ovi, care era atunci în Cipru, m-a sunat și
mi-a zis: ”Alec, am câștigat! Trebuie să vedem ce facem în continuare”.
Și ce veți face în continuare?
A.B.: Deocamdată a fost doar un concurs de idei, dar noi sperăm să și realizăm filmul. Pentru că, din păcate, idei sunt multe, dar idei duse la capăt cu mult mai puține. Noi vrem să realizăm filmul, căutăm soluții de finanțare pentru el. Suntem amândoi optimiști. O să-l facem, ce mai!
În film, practic ghizi prin București ne vor fi acești căței, nu?
A.B.: Da. Vom afla multe despre problemele oamenilor privind acești căței. A mai fost o coincidență interesantă. Un scriitor canadian a scris o carte apărută de curând. Premisa cărții este o conversație între Hermes și Apollo care se uită de sus la ce s-a mai întâmplat cu omenirea de când zeii s-au cam retras din afacerile pământești. ”Hei, iată unde au ajuns oamenii! Ce-ar fi dacă am da unui animal conștiință umană?” , zic ei și aleg să dea conștiință tocmai câinelui. Și de aici începe povestea a cinci câini din Toronto, care sunt un pic interstițiali și vagabonzi și văd orașul din calitatea lor de patrupede, înzestrate însă cu conștiință umană.
Care e mesajul poveștii?
A.B.: Cred că dacă noi am încerca să privim animalele ca pe niște ”semeni”, am privi altfel și oamenii pe care îi marginalizăm. În mod paradoxal, oamenii sunt mult mai dispuși să fie buni cu animalele decât cu semenii lor aflați în nevoie. Suntem cu siguranță mult mai buni cu câinii vagabonzi decât cu oamenii vagabonzi. Și, din păcate, de multe ori oamenii aflați în spații interstițiale, homeless-ii sau vagabonzii se animalizează
într-un fel. Noi am fost educați că evoluția se încheie cu omul, și nu cu omul pur și simplu, ci cu bărbatul. La țară se și spune ”omul și femeia”. Dar în ultima vreme există o mișcare din ce în ce mai puternică ce încurajează trecerea de la o imagine progresivă, liniară, egologică, în care specia umană încununează evoluția, la o viziune circulară ecologică, în care noi suntem o specie printre alte milioane de specii care au fost și care vor mai fi după noi pe planetă, asta dacă nu o luăm cu noi.
Considerați că maidanezii reprezintă Bucureștiul și pe locuitorii lui?
A.B.: Câinii reprezintă specia umană. Să nu uităm, câinele este printre primele animale domesticite de om. De ce este speriat omul, filosofic vorbind, de existența câinilor fără stăpân? Tocmai pentru că aceste animale atât de dragi nouă sunt o proecție a conștiinței umane. Vedem în ei trăsăturile noastre.
Auzim adesea: ”Uite ce inteligent este câinele meu! Doar că nu poate să vorbească! Dar ochii lui îmi vorbesc”. Dar ce ne spun ochii lui? Păi, ne spun ceea ce proiectăm noi, ceea ce ne imaginăm că ne-ar spune. În același timp, un câine vagabond este conștiința fără control. Într-un fel, un câine vagabond reprezintă omul nebun de la care nu știi la ce să te aștepți. Și te sperie pentru că este incontrolabil. Pe de altă parte, însă, pisicile nu au fost niciodată complet domesticite. (De aceea eu mă identific mai mult cu pisicile.) De-a lungul timpului, ele au fost fie venerate, fie lăsate semi-libere. Există chiar o snoavă care circulă de multă vreme. Care e diferența dintre un câine și o pisică? Câinele văzând omul spune: ”Ia te uită la bipedul acesta extraordinar! Îmi dă de mâncare, îmi oferă adăpost. Cred că e un zeu!”. Iar pisica spune: ”Ia te uită la bipedul acesta extraordinar! Îmi dă de mâncare, îmi oferă adăpost. Cred că sunt un zeu!”
