Dan Dima, consilier la Cancelaria Preşedinţiei şi specialist în diplomaţie publică este de părere că Nicolae Ceauşescu se pricepea mai bine decât actualii lideri să facă o imagine bună României pentru că „orice partener al României ştia cui să se adreseze şi primea întotdeauna un răspuns; în plus, nu exista nici o temere că o decizie luată într-o discuţie bilaterală va fi apoi contestată de cineva“. Dima crede că România n-ar mai trebui promovată de oameni ca Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, fiindcă, deşi ei „au un trecut glorios, nu mai au nici un viitor“.
În ceea ce priveşte problema migranţilor români şi deschiderea pieţei muncii pentru români în 2014, specialistul în diplomaţie publică este de părere că România ar fi trebuit, la fel cum a făcut Polonia cu ani în urmă, să creeze o imagine a românului care munceşte în afară după modelul „instalatorului polonez“. Apoi, pentru ca românii să nu-şi mai dorească să plece la muncă în Marea Britanie, spre exemplu, cineva – Guvernul român sau cel britanic – ar trebui să le comunice exact care sunt condiţiile de acolo. Cel mai bine ar fi însă ca românii din Vaslui care îşi fac planuri de emigrare să aibă unde citi despre ce-i aşteaptă la Londra înainte de a ajunge acolo, fiindcă, după cum observă Dima, ei nu citesc cotidianul Daily Mail.
De ce România nu are o strategie de diplomaţie publică?
D.D.: În primul rând, nu există o instituţie capabilă să furnizeze aşa ceva în România, apoi pentru că România nu are preocupări serioase în acest sens, dar şi fiindcă trăieşte din percepţii construite anterior, adică în perioada comunistă. Exista o preocupare intensă în acest sens înainte de 1989 pentru managementul imaginii externe, ce-i drept prin folosirea propagandei ca mijloc de punere în aplicare a ceea ce numim astăzi diplomaţie publică.
Imaginea externă era atunci o bună acoperire pentru ceea ce se întâmpla pe plan intern?
D.D.: Era vorba de propagandă, fireşte că se ecranau foarte multe lucruri care ţineau de realitate, dar chiar şi aşa, în perioada comunistă existau suficiente argumente de apreciere pentru România. De exemplu, pe vremea aceea exista stabilitate guvernamentală, un prim element care produce o bună percepţie externă: orice partener al României ştia cui să se adreseze şi primea întotdeauna un răspuns, în plus nu exista nici o temere că o decizie luată într-o discuţie bilaterală va fi apoi contestată de cineva.
Poate că totuşi comparaţia cu regimul comunist nu e cea mai fericită. Adică datorită unei diplomaţii publice eficiente, România în perioada lui Ceauşescu avea o imagine mai bună decât România membră în UE şi în NATO?
D.D.: Eu vorbesc doar din punct de vedere tehnic, avem, pe de o parte, un pachet de instrumente care produc percepţii publice şi pe de altă parte rezultatele pe care le obţinem. În istoria României, nu doar Ceauşescu s-a priceput să creeze o imagine bună ţării, dar înaintea lui, şi Carol I a reuşit acest lucru, folosind la rândul lui inclusiv instrumente pe care astăzi le detestăm. Crease, de pildă, un birou al presei străine, birou deseori acuzat că „selectează“ informaţia: ziariştii străini primeau informaţii alese cu mare grijă. Rezultatele obţinute de acest birou erau foarte bune, dacă ne gândim că ziare mari precum La Stampa spuneau că România este lider regional. Carol I reuşise să creeze această percepţie, care mai apoi l-a ajutat în politica sa externă.
Ar fi bine ca România să reuşească aceleaşi performanţe ca pe vremea lui Carol I, spre exemplu să fie considerată lider regional?
D.D.: Înainte de a-şi crea imaginile pe care şi le doreşte, România trebuie să devină credibilă şi să aibă o reputaţie bună. Vedeţi, a vorbi frumos despre România nu înseamnă neapărat diplomaţie publică – spun asta ori de câte ori am ocazia. Pe aceste două componente, credibilitate şi reputaţie, se poate construi un brand de ţară. Credibilitatea trebuie, însă, cultivată: nu o poate cumpăra, ci doar dobândi prin acţiuni politice publice serioase. În zilele noastre un stat serios ascultă opiniile interne şi externe înainte de a produce politici publice, în aşa fel încât aşteptările din interior şi din afară să fie satisfăcute. Apoi, în crearea acestor politici, statul este transparent şi permite implicarea societăţii, iar în final, statul aplică respectiva politică publică în mod corect şi o promovează.
Declaraţia preşedintelui privind noul proiect naţional al României, Unirea cu Republica Moldova, pune România într-o lumină mai bună decât până acum sau, dimpotrivă, o trece în rândul statelor revizioniste?
D.D.: Eu n-aş introduce această declaraţie într-o analiză de diplomaţie publică.
Deşi este o declaraţie puternică şi care nu a trecut neobservată în nici una dintre cancelariile europene?
D.D.: Dacă este singular, acest mesaj nu va putea crea percepţie publică de lungă durată. Sigur, el clarifică o direcţie, o opţiune, dar, dacă se doreşte mai mult, atunci trebuie să fie susţinut în mod autentic de clasa politică românească în ansamblu.
Atunci când un stat vrea să-şi construiască o strategie de diplomaţie publică are nevoie de Ministerul de Externe. Aveţi consultări în acest sens?
D.D.: Are nevoie de mai multe lucruri şi indiscutabil are nevoie de MAE, însă mai întâi de sprijinul societăţii, apoi de sprijinul oamenilor de afaceri, de susţinerea sistemului decizional. Iată că, implicit are nevoie de sprijinul Ministerului de Externe. Sunt ţări care folosind aceste pârghii au basculat de la o percepţie total negativă spre una total pozitivă, spre exemplu mobilizarea, după cel de-al doilea război mondial, a societăţii germane şi a celei japoneze, a reprezentat un factor determinant utilizându-se în ameliorarea percepţiei externe argumente incontestabile „made in Germany“ şi „made in Japan“.
Este vorba despre două ţări cu istorii imperiale, care după ce s-au reabilitat le-a fost uşor să revină în rândul marilor puteri. Nu e cazul României, care a fost mai mereu o ţară săracă şi periferică.
D.D.: Da, dar în acelaşi timp eu nu sunt prea sigur că dacă am avea o decizie solidă a Guvernului, o participare sănătoasă a mediului de afaceri pentru un efort de diplomaţie publică, am avea şi o mobilizare generală a societăţii româneşti pentru a pune în practică o anumită strategie de schimbare a imaginii externe. Nu vom putea schimba nimic până când românii nu vor acţiona unitar şi determinat în acest sens – fiecare în zona lui de activitate, pe spaţiul în care trăieşte.
Care ar urma să fie imaginea?
D.D.: Revin la ce v-am spus: e nevoie să ne ţinem cuvântul, să ne schimbăm reputaţia, să facem ceea ce spunem că facem. Apoi trebuie să renunţăm să ne mai lăudăm cu resurse, combinate, peisaj şi clădiri uriaşe – acestea sunt asset-urile dictaturilor, ale statelor care nu au încredere în performanţa individuală a omului. Trebuie să găsim alte lucruri care să ne reprezinte, unele cu care publicul extern să se poată identifica: poţi să admiri un obiect, dar cel mai adesea aspiri la performanţa cuiva, te identifici cu oameni performanţi, nimeni nu-şi doreşte să devină lat cât faţada Palatului Parlamentului.
Aveţi un exemplu?
D.D.: Am un contraexemplu: intenţia comunicatorilor români de a folosi numele unor foşti mari sportivi – Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi – pentru a promova imaginea de ţară: până la jumătate demersul a fost bun, vectorii aleşi au suflet, de numele lor se leagă performanţe uluitoare, dar ne lipseşte cealaltă jumătate. E foarte adevărat că Nadia a fost o mare sportivă şi un model pentru fetiţele din toată lumea: are un trecut glorios, dar nu prea are un viitor. Ne trebuie deci performanţă individuală contemporană pe care să o promovăm, care să furnizeze modele şi care să atragă, inclusiv prin potenţialul de viitor.
Ar fi suficient?
D.D.: Ar fi un început, pentru că noi nu avem articole favorabile în presa internaţională tocmai din acest motiv: acţiunile României nu pot fi personificate. De curând, dintr-o analiză media făcută pe ultimele trei luni am aflat un lucru extraordinar fiindcă peste 60 la sută din articolele din presa străină au fost scrise într-un registru neutru. Acest lucru înseamnă că presa străină ar avea timp de noi, dar România nu ştie să comunice. România nu este în stare să atribuie un eveniment persoanei care l-a generat. Este o specie de teamă de asumare şi o frică de a nu ecrana pe cel care ţi-e superior ierarhic – este indiscutabil o prostie. Aceste articole neutre ar putea fi convertite în articole pozitive, dacă la Bucureşti ar exista o strategie de diplomaţie publică şi mai multe instituţii ar lucra coordonat spre un scop comun.
Şi ce facem cu articolele negative?
D.D.: România a greşit mult. Am lăsat lucrurile să curgă în defavoarea noastră, am lăsat ca migranţii români să fie descrişi ca hoţi, leneşi, profitori de ajutoare sociale. Polonia a făcut exact invers. Atunci când au început polonezii să plece să lucreze în vest, aceştia au primit şi un contur… „instalatorul polonez“, care era polivalent, serios, ieftin. La Jocurile Olimpice de la Londra s-a vorbit mult despre hoţii de buzunare români. Nu mi-e frică să vorbesc despre „hoţi“ şi nici despre faptul că ar fi mai bună o migraţie controlată la nivel european, însă realizez cât de nedrepte sunt anatemele cu care ne-am pricopsit din neştiinţă şi nepăsare.
E ceea ce-şi doresc germanii şi francezii pentru a scăpa de imigranţii nedoriţi.
D.D.: Migraţia poate fi controlată cu respectarea drepturilor fundamentale prevăzute de documentele europene. Este important să controlezi fenomenul, nu persoanele. Eu propun un proiect-pilot care porneşte de la faptul că migrantul român atunci când se hotărăşte să plece nu ştie mai nimic despre, să spunem, Germania sau Marea Britanie. Este nevoie, deci, de un canal de comunicare adecvat, care să-l informeze pe potenţialul migrant, pentru că informaţiile despre realităţile din ţara de destinaţie s-ar putea să-i facă pe mulţi să se răzgândească sau în orice caz i-ar putea determina să-şi amâne plecarea. Această temporizare înseamnă că fenomenul poate fi controlat. Marea Britanie a crezut că-i poate descuraja pe români prin articolele din presa de la Londra, trebuie să vă anunţ, însă, că Daily Mail nu se citeşte la Vaslui, în schimb articolele cu pricina vor ajunge la medici, ingineri, oameni pe care Marea Britanie şi i-ar dori acolo. Cei neinformaţi, care nu vorbesc engleză, nu au calificări serioase etc. află abia la Londra că sunt nedoriţi: nu au bani să se întoarcă, pentru că s-au împrumutat deja la toată strada, din cauza campaniei mediatice nu-şi pot găsi un loc de muncă şi ajung în stradă. Dacă aceştia ar fi ştiut ce-i aşteaptă, poate n-ar mai fi plecat sau ar fi ales altă destinaţie, sau alt moment. În opinia mea, unica soluţie la această problemă este comunicarea.
Românii sunt percepuţi ca „hoţi“ în multe state europene şi din acest motiv nici nu prea îşi găsesc de lucru. Cum poate fi schimbată această etichetă?
D.D.: Comunicând permanent. Iertaţi-mă, nu e vina Occidentului că România nu a ştiut să-şi prezinte oamenii în străinătate. Nu putem face pe nimeni vinovat că nu am ştiut să spunem suficient de convingător că nu suntem nici hoţi şi nici nepricepuţi.
Polonezii au inventat mitul instalatorului polonez. Ce-ar trebui să aleagă România?
D.D.: Românii pot performa în artă – e un exemplu.
Totuşi nu avem o ţară de pictori.
D.D.: Nu, dar aş lua în calcul o politică publică prin care producătorii de muzică să fie scutiţi de taxe în România. Veţi vedea cum se va muta în Bucureşti José Carreras, va avea mai multe concerte aici, va vorbi despre România şi poate chiar îşi va depozita banii aici. Aceste politici care se pot verifica de către oricine creează percepţii incontestabile. România va putea fi cunoscută ca ţara în care arta nu se taxează – se poate identifica astfel.
Are nevoie România de un brand de ţară?
D.D.: Da, cu o singură condiţie, dacă va alege brand-ul diversităţii.
Adică nu cu Dracula?
D.D.: Nu cred că este suficient şi nu cred că e cea mai fericită idee, nu doar fiindcă are conotaţii negative, dar şi din cauză că reduce totul la un singur nume.
Nu e nevoie ca ţara să se identifice prin ceva tocmai pentru a fi mai uşor de identificat din afară?
D.D.: Ba da, dar până să ne lămurim în ce zonă performăm, trebuie să ne ocupăm de credibilitate, să renunţăm la limbajul dublu: vorbim ceva în afară, dar facem altceva când ajungem acasă. Nu poţi consolida o percepţie solidă pe consecvenţă când gesturile tale politice din interior contrazic declaraţiile din exterior. Apoi trebuie să renunţăm la limbajul disproporţionat, oricât de eficient este el în plan electoral intern: vorbim mai mult în interior decât afară, la limbajul naţionalist… şi foarte important, trebuie să vorbim toţi aceeaşi limbă – astăzi avem zeci de voci care vorbesc despre România în străinătate, fiecare spunând propria sa versiune despre România. E aberant.
Ce are România singular, în afară de Dracula?
D.D.: Un potenţial intelectual important, o diversitate de tradiţii, un grad de versatilitate aproape unic, România are performanţe în multe domenii.
Diplomaţia publică ar trebui să ajute ţara să-şi atingă anumite obiective internaţionale. Care ar fi aceste obiective?
D.D.: În primul rând, diplomaţia publică ar trebui să ofere o imagine clară în România despre cine şi cum creează percepţie publică despre ţară peste hotare. Urmează să aflăm care sunt vectorii din străinătate care trebuie informaţi permanent şi corect despre ce se întâmplă în interior. Trebuie să adecvăm mesajul fiecărui public în parte cu respectarea liniilor generale de mesaj despre România. Nu în cele din urmă e nevoie de o instituţie credibilă care să se ocupe de diplomaţia publică. Un obiectiv important ar fi, spre exemplu, acela de a fructifica, în adevăratul sens al diplomaţiei publice şi nicidecum politic, un eveniment de moment. Oricum realitatea dintre graniţele ţării este mult mai bună decât percepţia publică – trebuie să profităm de această stare de fapt!
Ministerul de Externe nu este credibil?
D.D.: Este o opinie personală – nici un minister de Externe nu este un vector credibil atunci când te adresezi publicului larg de afară. Diplomaţia publică încearcă să schimbe percepţii – oamenii nu sunt foarte entuziasmaţi când constată că cel care doreşte să le schimbe percepţia este un guvern străin prin asumarea acţiunii de către MAE. Limbajul folosit de acest tip de instituţie este oarecum criptat şi neprietenos cu publicul „civil“. Acţiunile guvernamentale în acest sens seamănă cu reclamele la agenţiile de turism: când se opreşte reclama se opreşte şi vânzarea. Statele responsabile îşi doresc să construiască percepţii de lungă durată, iar aceste percepţii se produc în timp, prin tehnici extrem de bune dimensionate şi folosindu-se instrumente foarte precise. Diplomaţia publică nu este un lucru simplu.
