Despre Nicu „Sfântul Nicolae” Covaci, fondatorul Phoenix, trupa care a stat ca un ghimpe în spatele comuniștilor, s-ar putea scrie romane, căci, așa cum afirmă chiar artistul, a trăit într-o viață cât alții în zece. Unicul fiu al unei croitorese din Basarabia, Tamara Stoian, și al unui legionar, fost deţinut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră, avea să devină liderul unor generații în căutarea libertății. La fiecare concert, încă de la primele apariții din 1962, publicul se îmbulzea să îi asculte pe pletoșii timișoreni îmbrăcați asemenea legendarilor membri Beatles.
La 55 de ani de Phoenix, rockerul Covaci și-a deschis sufletul, într-un interviu pentru România liberă, povestind despre perioada de început a formației Phoenix, despre primele concerte și conflicte cu Securitatea, despre aventurile prin care a trecut în Germania, după fuga din țară, și despre cumplitul preț pe care l-a plătit pentru a păstra viu mesajul Phoenix.
România liberă: V-aţi fi imaginat, când eraţi tânăr şi i-aţi auzit pe Los Paraguayos, în Timişoara, că muzica va avea un rol atât de important în viaţa dumneavoastră?
Nicu Covaci: Când au apărut Los Paraguayos în ţară eram foarte tânăr. Cântam deja la chitară, dar m-a impresionat tehnica lor, felul de a se exprima şi stările emoţionale pe care puteau să le provoace. Erau formidabili. Aveai senzaţia că pluteşti, toată lumea cânta cu ei, vibra odată cu ei, nu ştiau piesele, dar simţeau, intrau în rezonanţă – acest fenomen este foarte important. Asta poţi să o faci numai dacă convingi publicul, iar ca să faci asta trebuie să dai foarte mult. Ca artist, menirea ta este să dai. Dacă dai foarte mult, se creează acel fenomen de feedback, acea rezonanţă şi te încarci. Însă, la ora aceea, nu am simţit decât că plutesc şi că sunt luat de vânt. Am fost fascinat.
Cine ar fi fost Nicu Covaci dacă nu l-ar fi întâlnit pe Aurel Conachi în parcul de pe malul Begăi?
N.C.: În afară de Conachi, mai existau şi Puiu Lazarov şi alţi muzicieni buni, însă Conachi a fost primul care mi-a trezit interesul pentru chitară. Nici nu ştiam ce instrument e acela. Eu cântam la muzicuţă, iar el cânta, în parc, cu lume împrejur. M-am dus acolo, am scos muzicuţa din buzunar, mă bag şi cânt, iar el m-a încurajat: „Hai, dăi, dăi!”. L-am întrebat ce instrument e acela, iar Coni se uită la mine şi îmi răspunde: „Balalaică”. M-am dus la maică-mea: „Mutti, vreau balalaică!”, „Ai înnebunit?! Ce e aia, cum balalaică?!”, „Uite, acolo jos, ăla cântă la balalaică”. În scurt timp am primit profesor de chitară şi am învăţat să cânt, deşi eu făcusem pian înainte.
Iniţial, trupa pe care aţi format-o alături de Bela Kamocsa, Mony Bordeianu, Claudiu Rotaru şi Pilu Ştefanovici s-a numit „Sfinţii“. Ce a determinat schimbarea numelui formaţiei în „Phoenix”?
N.C.: A trebuit să schimbăm numele formaţiei. Să fim sinceri, noi eram ăi mai răi băieţi din Timişoara şi ne-am spus „Sfinţii”. Făceam nişte chestii de ne fugăreau poliţiştii. În centrul oraşului, între catedrală şi teatru este o fântână arteziană mare, cu sculpturi din bronz sub formă de peşti din gura cărora ţâşneşte apă, iar în stânga şi în dreapta este linia de tramvai. Atunci apăruse detergentul Deval, foarte puternic. Am luat cinci sticle din alea şi le-am turnat în fântână. În scurt timp, s-a umflat spuma, a ieşit în stradă şi a blocat-o. Tramvaiele circulau prin spuma aia de doi metri înălţime, iar noi stăteam la cofetărie la Violeta şi ne uitam pe -geam amuzaţi.
Maică-mea m-a bătut de m-a stâlcit, de frică să nu scape hățurile. Dumi-nica, când se ducea la piață, lua câte un braț de linguri de lemn și până duminica viitoare erau rupte toate pe spinarea mea. De fapt, eram bine crescuţi, cu nişte părinţi care s-au ocupat de educaţia noastră, dar şi noi vedeam nişte lucruri care se potriveau celor învăţate acasă, iar când observam că alţii nu se ţin de ceea ce ştiam că este rău sau bine, atunci îi articulam. Asta mi-a rămas mie ca lege: pentru bine sar în foc şi am demonstrat-o. Mi-am jurat să nu fac rău. Nu suport răul, răul trebuie pedepsit din faşă, căci dacă îl laşi să se împrăştie nu îţi faci bine nici ţie şi nici celor din jur. Am băgat oameni în spitale, pe cuvânt. Dacă crezi în Dumnezeu, distruge răul.
V-aţi bucurat de succes încă de la primele apariţii pe scena timişoreană. De ce credeţi că Phoenix s-a bucurat de o asemenea popularitate? Ce a însemnat formaţia pentru fanii care umpleau stadioane întregi?
N.C.: La Facultatea de Mecanică, publicul nu mai încăpea în sală. Se căţărau pe burlan şi intrau pe la etaj. Era formidabil. Ne-au interzis şi ne-au dat afară de la Mecanică, dar am găsit un club al nostru, Lola. Noi am fost influenţaţi de formații extrem de bune: Beatles, Shadows, Ventures, Easybeats. Au creat o muzică foarte clară din punct de vedere al construcției, cu nişte mijloace de expresie simple, dar directe, iar construcţia pieselor avea o tensiune, în sine, care ne-a copleşit. Îmi curgeau lacrimile ascultând aceste melodii. Mă uitam la fotografiile din concertele Beatles şi vedeam fetele cum leşină şi îşi smulg părul din cap, erau duse cu targa. E mare lucru să creezi acea ten-siune emoţională. Noi am furat-o, am învăţat şi am stăpânit-o.
Cum aţi reuşit să treceţi peste şocul cultural, odată cu reîntoarcerea lui Nicolae Ceauşescu din Coreea de Nord, în 1971, şi înăsprirea controlului asupra mediului cultural-artistic? Aţi făcut vreun compromis pentru salvarea formaţiei?
N.C.: Când a venit Ceauşescu, a spus: „Toată muzica româ-nească să se bazeze pe folclor”. El credea că „cine-i mândru pe tractor / cu Cea-uşescu conducător” este folclor. Toată ţara s-a blocat. În anul acela, nu se mai cânta la mare, nu ştiau ce să facă, toţi stăteau îngheţaţi. Noi am găsit, din fericire, în arhivele casei de discuri „Electrecord” nişte înregistrări străvechi, făcute pe aşa-numitul cilindru de ceară al lui Edison. Erau nişte melodii arhaice şi datini precreştine tulburătoare. Ni se ridica părul în cap, ni se făcea pielea de gâscă atunci când le ascultam, ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem. Le-am luat acasă şi, la un moment dat, am început să simţim şi să ne contopim cu ceea ce ieşea de acolo. Aşa am ajuns să facem un prim pas în acea direcţie cu „Cei ce ne-au dat nume”. Recunosc că astăzi mi se pare copilăresc, un pic naiv. „Mugur de fluier” a fost mai compact, mai bine construit, mai transparent şi terminând cu „Canta fabule”, un disc cu care am mers până la limite. Important este că noi am învăţat ce înseamnă să simţi intens, şi asta am vrut să transmitem şi publicului.
Prin Phoenix, au trecut peste 40 de oameni, cei mai buni dintre cei mai buni, dar mesajul nostru, poziţia noastră şi puterea de a crea nişte stări emoţionale reprezintă valoarea grupului. Nu a fost nevoie de niciun compromis. Am reuşit să facem o sinteză din folclorul nostru adevărat, arhaic, nu kitsch-ul care se practică, şi am fost credibili. Lumea a asimilat şi s-a bucurat de fiecare piesă a noastră. Fie că a fost vorba de Fată verde, Nunta, Mugur de fluier, Mica ţiganiadă, Negru Vodă, toate au fost şlagăre. Lumea s-a contopit cu mesajul nostru, de aceea am rezistat. Phoenix a devenit o necesitate, o coloană sufletească ce le întărea, subliminal, şira spinării. Asta practic până astăzi: eu vreau să îi văd, pe ascultători, haiduci, să înveţe să spună nu.
Povestea aceasta este amintită în primul volum al cărţii „PHOENIX – Însă eu, o pasăre”, dar pentru cei care încă nu au citit-o, v-aş ruga să ne relataţi cum aţi reușit să scăpaţi de ameninţarea armatei.
N.C.: În formaţie eram toţi cam de aceeaşi vârstă. Am terminat facultăţile cam la un an diferenţă. Ne fugăreau să ne ia la armată, să ne facă Orchestra Armatei. Când au ajuns soldaţii cu ordinul de recrutare acasă, am încărcat toată instalaţia noastră într-un camion, i-am luat pe bă-ieţi şi ne-am dus la casa de nebuni din Gătaia, unde am stat aproape jumătate de an. Acolo am învăţat să joc tenis, aveam sală de repetiţii şi tot ce ne trebuia. Veneau soldaţii cu Kalash-nikovul la poartă, dar nu aveau voie să intre în curte. Niciun membru din Phoenix nu a făcut armată. Bebe Jivănescu era cel mai bun saxofonist din Timişoara, iar fratele lui era directorul sanatoriului și ne-a ajutat.
Aţi plecat din ţară în 1976, în Olanda, iar o jumătate de an mai târziu i-aţi ajutat şi pe Ovidiu Lipan Ţăndărică, Josef Kappl şi Erlend Krauser să scape de represaliile regimului. Cum aţi pus la punct această evadare şi de ce greutăţi v-aţi lovit până aţi ajuns în Germania?
N.C.: M-am zbătut să le găsesc băieților un angajament. Am umblat cu discurile pe la studiourile de înregistrări. Toți producătorii și impresarii voiau să-i asculte cântând live. Erau înnebuniţi. Zic: Hai să facem un contract. „Nu! Prima dată veniţi, înregistrăm, facem nişte piese, vă găsim un manager”, mi-au răspuns. Nu ştiam cum funcţionează lucrurile în Vest. Am turbat. Cum să îi scot pe băieţi din ţară fără contract?! Ocazia s-a ivit în 1977, când a venit cutremurul.
Am cumpărat un camion, l-am încărcat cu ajutoare pentru sinistraţi și am pornit spre România. I-am luat pe băieţi, am făcut o tură prin ţară cu câteva concerte, vreo şase-şapte concerte – şi le-am zis că de data asta plec cu toată instalaţia mare, care era a mea. Am descoperit că în boxele mari de Marshall există o poziţie de yoga în care rezişti multă vreme. În ultima zi, la despărţire, le-am spus: „Băieţi, ieşim!”. A sărit Krauser: „Să o sun pe mama să îmi facă valiza”, a rupt telefonul din perete. Era în tricou şi sandale. Le-am spus: „Plecăm aşa cum sunteţi. Acum ori niciodată!”. Au încremenit. Le-am zis cum să stea în boxe. Baniciu nu a venit la întâlnire. El îşi primise deja banii pentru ultimele spectacole.
Cu o seară înainte de plecare, în tren, a avut loc cearta cu Baniciu. Mi-a cerut banii, partea lui, pe loc. I-am spus: „Ai răbdare, ne strângem mâine la mama, acasă, și împărțim banii cu toții, cum facem de obicei. Cum să scot cărămida de bani acum, nu vezi ce aglomerat e?”. El, nu și nu, că-i vrea imediat. M-am enervat, dar i-am plătit partea. În noaptea plecării, a rămas o boxă mare goală, cea pregătită pentru Baniciu. În vecini era o familie de nemţi şvabi care avea o fată însărcinată în luna a opta. Se dădea cu capul de pereţi că nu vrea să nască în România. Mă duc la ea, o întreb dacă vrea să nască în Germania şi am ajutat-o. Am băgat-o în boxa goală. Pe la miezul nopții, am ajuns aproape de Porțile de Fier. I-am băgat pe toți în boxe, am montat șuruburile şi gata. Fiecare boxă avea 28 de şuruburi groase, mi-am făcut gaură în palmă.
Jos, şeful vămii ne-a strigat că ne va percheziţiona la chiloţi. Îi spun: „Poftiţi! Ce vreţi să vedeţi?!”. A strigat să scoatem tot. Camionul era ticsit cu instalaţia muzicală, boxele Marshall, iar în faţă aveam un coş cu franzele proaspete, unul cu cârnaţi bănăţeni care fac „poc“ când îi rupi, nişte damigene de vin şi whiskey. Soldaţii au încercat să verifice: „Tovarăşu’, nu putem să scoatem tot că ne trebuie macara”. Eu mă uitam la ei şi am început să mănânc din cârnaţi, iar ăştia care mâncau numai varză şi fasole se uitau la mine şi le curgea apa în gură. S-a încins un chef monstru, am scos damigenele, iar soldaţii s-au aşezat pe boxele unde erau ascunşi băieţii. Unul dintre soldați încălecase pe boxa unde era ascuns Țăndărică și bătea ritmul muzicii cu picioarele. I-a cărat la bocanci în cap lui Lipan, de mi-a zis apoi că era convins că va surzi.
La un moment dat, şeful vămii începe să înjure de dumnezei şi de mame: „Ce ai făcut, Covaci?” În viaţa ta să nu mai treci pe aici!”. Atunci mi-am zis că îmi iese planul. Am trecut peste pod, iar dincolo era bariera închisă, nu era nimeni. M-am dus, am bătut în geamuri, s-a aprins o lumină, a ieşit unul cu ochelari, care a început să mă înjure pe sârbeşte, şi îi zic: „Instalaţii, muzică, rock and roll, Phoenix, Phoenix, Germany”.
Și cum a reacționat cel de la vamă?
N.C.: Când a deschis uşa camionului şi a văzut toată instalaţia până sus, a trântit-o la loc, mi-a dat un vraf de formulare, a stins lumina şi a plecat. Am stat o oră şi am completat ce trebuia. Îi bat iar în geam să îi înapoiez actele. El a trântit formularele, a pus un sigiliu pe uşa camionului şi l-a chemat pe unul cu Kalashnikovul, a ridicat bariera şi am tăiat-o.
Pe la vreo şase dimineaţa s-a lăsat o ceaţă densă, o mare albă până la orizont, cu câteva raze aurii. Deşurubez boxele şi îi scot pe băieţi afară, iar peisajul i-a zăpăcit. Când s-au uitat în jur, au avut primul şoc și m-au întrebat unde suntem. Le-am zis: „În Rai! Staţi cuminţi. Suntem în Iugoslavia”.
Între Iugoslavia şi Austria, mă opresc austriecii şi îmi cer 24.000 mărci vamă. Le-am explicat că am plătit taxa când am cumpărat sculele și am trecut în România, iar acum ies din țară fiindcă am concert în Germania. Vameșii au refuzat să mă asculte și mi-au spus că îmi percep o garanție pe care o voi primi înapoi. Nu aveam de unde să fac rost de banii ăștia.
Am parcat undeva, lângă o pădure, am dat un telefon în Germania să vină cineva cu banii. Am stat vreo 30 de ore. Au venit austriecii cu câini-lupi special antrenați. Ușa camionului era deschisă să se aerisească băieții. Vin câinii la mine, iar eu am rupt cârnați și le-am dat să mănânce. Au primit o mamă de bătaie, săracele animale. Doamne, ce rău mi-a părut de ei, dar la cârnații ăia nimeni nu poate să spună nu.
Noaptea i-am scos pe băieți din mașină, prin pădure, în Austria, și eu m-am pus iar la coadă. Am plătit și am trecut dincolo. La primul birt, cine crezi că mă aștepta?! Ai mei: „Covaci, ai venit și tu?”.
Trecem toată Austria și ajungem la granița cu Germania, unde era o coadă îngrozitoare. Descopăr o toaletă publică uriașă, intrai prin Austria și ieșeai prin Germania. Zic: „Băieți, fiți atenți: mergeți, ieșiți dincolo și mă așteptați în prima parcare”. Au tăiat-o și am rămas eu. Merg cu camionul și grănicerul îmi face semn să înaintez. M-am oprit la parcarea unde eram așteptat și m-am întors să-mi recuperez garanția. Vameșii s-au făcut că nu știu nimic. Asta a fost prima țeapă pe care am luat-o, dar mi-am zis că, dacă ăsta e prețul, așa să fie. A meritat. M-am întors la ceilalți și le-am zis că am rămas fără bani, dar suntem liberi.
Ce s-a întâmplat odată ajunşi în Vest? Phoenix-ul a trecut printr-un moment de cumpănă.
N.C.: În Germania ne aștepta o vilă, fiecare cu apartamentul lui, sală de repetiție, și acolo ne-am pus pe treabă, dar după jumătate de an și-au făcut o formație fără mine, Madhouse, dar s-a desființat după câteva luni. Am trăit o perioadă cu banii câștigați în România, dar ei i-au spart. Voiau să-și cumpere mașini, le-am făcut cecuri fiecăruia, dar au băut banii ăia. Numai eu am investit în instalații.
La un moment dat s-au terminat și banii. Nu am mai plătit chiria, iar proprietarul, pe care eu îl finanțasem să facă ocolul lumii, ne-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am explicat prin ce probleme treceam și ne-au chemat la ei la masă să discutăm. Am mers toți, iar Kappl și-a luat și prietena, o nemțoaică emancipată din Berlin. M-am gândit că e mai bine, că poate nu ne certăm. Și să vezi ce-a ieșit. Aduc oamenii mâncarea, ne servesc, toate bune și frumoase. Asta a lui Kappl s-a amețit și a acaparat toată discuția. Oamenii și-au trimis copiii la culcare și au început să caște ostentativ, obosiți.
Îi fac semn lui Ioji, luat bine și ăsta de băutură: „Mă, oprește-o pe asta, că ne strică toată treaba. Noi am venit aici să obținem o amânare“. Când colo, Ioji al meu îmi răspunde iritat: „Idiot ești tu, ia nu te mai lua de iubita mea!“. M-au apucat pandaliile, am sărit peste masă și l-am snopit în bătaie. I-am rupt o mână, câteva coaste, i-am spart un rinichi. A venit poliția, cum că am lovit un cetățean german – Ioji avea deja acte în regulă. Puteam s-o pățesc rău, pentru că eu nu dețineam forme legale în Germania. A doua zi am descoperit casa goală, mă lăsaseră singur. O perioadă am mâncat porumb crud de pe câmp că nu aveam unde să îl fierb. Recunosc, am furat porumb.
Dar mi-am adus aminte că am o meserie, sunt profesor de arte plastice. Am terminat liceul și facultatea de arte plastice. M-am prezentat la oficiu în Osnabrück, m-au angajat și am predat câțiva ani pictura, apoi m-am angajat la Comitetul de Cultură al orașului. În același oraș am făcut cea mai mare pictură pe pânză din lume, Gladiator 2000. Așa am rezistat o vreme până mi-am făcut o nouă formație. Tot atunci l-am iertat și pe Țăndărică.
După căderea Zidului, le-am spus băieților că e momentul să ne întoarcem, dar nu au vrut. Pe 2 ianuarie în ’90, am sărit în Jaguar, l-am parcat în Piaţa Libertăţii, între două tancuri. La un moment dat s-a auzit un pârâit de mitralieră. Atunci, cei din jur, în loc să se ascundă, au făcut un zid în jurul meu şi m-au băgat în clădirea Radioului. Atunci i-am silit pe băieți să vină. Când au văzut ce afaceri bune se fac, le-a plăcut și iar s-au cărat din formație. Eu nu am dat pe nimeni afară.
Eforturile și sacrificiile care s-au cerut la Phoenix sunt atât de mari că puțini au rezistat. Prețul este gigantic. Imaginează-ți, prețul aventurii mele să îi scot, să îi fac oameni liberi a fost cumplit. Suntem singura formație din lume care și-a riscat viața să ajungă în libertate. Singurul om care a știut ce vrem să facem a fost maică-mea, iar pentru asta a fost tăiată în bucăți și i s-a dat foc. Preț plătit.
Cum v-a perceput publicul german?
N.C: În Germania, lumea ne-a plăcut de la bun început, dar ne-au tot întrebat în ce limbă cântăm. Le-am zis: „în latina veche”, dar nu au înțeles. Atunci am decis să cântăm în engleză. Primul text de la „Baba Novac“ a fost scris de John Curt Bright, primul basist de la Motley Blues. Am vreo 50 de piese în limba engleză pe care românii nu le știu.
O mare pasiune a dumneavoastră sunt motoarele. Povestiţi-ne cum v-aţi alăturat grupului Asgard (Grădina Zeilor – n.r.) în Germania. Astăzi faceţi parte din clubul Crusados. Mai aveţi timp să mergeți în drumeții cu motocicleta?
N.C.: Unul dintre primii și cei mai buni prieteni a fost Bernhart Ahlers, care, în momentul în care muream de foame, mi-a dat o cameră și m-a pus să repar motociclete. Avea o reprezentanță Suzuki. Acolo mai lucrau și alții care schimbau priviri între ei când ridicam singur câte un Harley. Nu știam că sunt urmărit și observat. La ora aceea, în Osnabrück, erau cantonați 45.000 de soldați englezi! Când vedeai cum urcă englezii cu tancul pe trotuare, în sate, speriindu-i pe nemți, te speriai. Eu îmi făcusem mulți amici printre soldați, îmi împrumutau cărți în engleză, stăteam la băute, le cântam…
Într-o duminică dimineață, aud un zgomot înfiorător: am crezut că sunt ăștia cu tancurile. Mă uit pe geam – stăteam la etajul patru al unui bloc aflat la marginea orașului – și văd toată intersecția înțesată cu motociclete. În fruntea tuturor era o namilă de om, de două ori cât mine. La un moment dat, văd că uriașul îmi face semn cu mâna să cobor. Mi s-a făcut pielea ca de gâscă, mă gândeam ce prostie comisesem cu o noapte înainte în oraș. Până la urmă, am coborât. Ce dracu’ era să fac? „Ești unul dintre cei buni. Vii cu noi?”, m-a întrebat șeful lor. I-am răspuns că n-am cu ce să mă alătur lor. Nici măcar o prăpădită de mașină nu aveam. Atunci, liderul clubului s-a întors către grup și a întrebat cine are o mașină. Mi s-a oferit un Audi 100, și după vreo lună m-am rostogolit într-o râpă și am făcut-o praf.
L-am sunat pe proprietar să îi spun. „Înseamnă că nu trebuie să mai plătesc asigurarea”, asta a fost singura lui reacție. După acest incident, am cerut o motocicletă. Așa am fost primit în grupul Asgard, unde am fost făcut membru de onoare în cel mai dur club de motocicliști din nordul Europei.
În Spania l-am cunoscut pe Frank Klintzman, un tip foarte arătos. Eu eram cu o gașcă de polonezi. Alături de el au mai apărut și alți motocicliști. Mi-a fost recunoscător că l-am împăcat cu o veche cunoștință de-a lui, iar când s-a înființat clubul Crusados m-au făcut iarăși membru de onoare. Încă sunt alături de ei, dar nu prea mai am timp să îi însoțesc, sunt tot pe drumuri. Îmi place să mă plimb cu motorul. Sentimentul de libertate pe care ți-l dă nu se compară cu nimic. În fiecare secundă se schimbă peisajul, temperatura, totul…
Anul acesta, Phoenix împlineşte 55 de ani de activitate, iar astăzi, la Arenele Romane, pregătiţi un concert cu invitaţi de marcă, vechi şi noi prieteni. Ce alte evenimente se pregătesc pentru a marca anul aniversar Phoenix?
N.C.: Pentru anul aniversar Phoenix, vrem să punem în scenă patru mari evenimente deosebite. Astăzi avem concertul hard-rock de la Arenele Romane. Urmează un concert simfonic, condus de Daniel Cinga. Un alt eveniment ar fi gala folk unplugged, unde instrumentele să aducă culoare și freamăt, iar un altul ar fi un concert arhaic, cu muzică inspirată din datele străbune. La fiecare eveniment, fondul este Phoenix.
ANIVERSARE. Cinci decenii de muzică şi istorie
În 2017, formaţia Phoenix împlineşte 55 de ani de activitate, iar seria evenimentelor aniversare se deschide îastăzi, la Arenele Romane, unde va avea loc concertul Phoenix 55, cu ocazia zilei de naştere a frontmanului Nicu Covaci.
Phoenix and friends – Rock Edition va aduce pe scenă, alături de Phoenix, invitați speciali din zona rock-ului, muzicieni de valoare cu care legendara formaţie a colaborat de-a lungul timpului și care au schimbat, fiecare în felul lor, fața muzicii românești: Dan Andrei Aldea, Călin Pop (Celelalte Cuvinte), Roman Iagupov (Zdob și Zdub), A G Weinberger, Rareș Totu, Alin Oprea (Talisman), Crivăț și Luparul (Bucovina), Trooper, Bodo (Proconsul), Eugen Mihăescu și Gabi Guriță Nicolau (Krypton), Tavi Iepan (Rezident Ex), precum și alți invitați-surpriză.
Alături de Nicu Covaci, va urca pe scenă şi prietenul său, Malcolm J. Lewis, celebru pentru colaborările cu artiști ca Ozzy Osbourne sau Humble Pie, iar un loc aparte în cadrul concertului va fi rezervat unor artiști foarte tineri, chitariștii Flavia Staicu și Andrei Cerbu, amândoi în vârstă de 14 ani – care fac parte din programul de susținere a tinerilor muzicieni desfășurat în ultimii ani de către membrii formației Phoenix.
