Nadia Comăneci vine des în România, are programe pentru copii defavorizaţi, dar nu vrea să se întoarcă definitiv în ţară. O interesează însă ce se întâmplă aici şi crede că lucrurile ar merge mult mai bine dacă românii nu ar mai fi atât de negativi. Nu o interesează trecutul, nu vrea să-şi vadă dosarul de Securitate şi, mai ales, nu vrea să afle cine a turnat-o în perioada ceauşistă.

Aţi fugit din România înainte de căderea regimului Ceauşescu, dar continuaţi să reveniţi. V-aţi gândit vreodată să vă întoarceţi definitiv?
N.C.: Casa mea este în Oklahoma, unde locuiesc acum, dar când vin în România îmi dau seama că şi aici este casa mea. Nu ştiu dacă voi decide vreodată să rămân într-un singur loc. Îmi place ideea de a călători şi de a mă simţi acasă în mai multe locuri, pentru că prietenii sunt diferiţi, dar am o familie aici şi una dincolo de Ocean. În momentul de faţă nu cred că mă voi putea lipi de un singur loc.

Ar trebui să se schimbe ceva în România pentru a vă simţi mai acasă aici decât în altă parte?
N.C.: Nu, pur şi simplu, nu mă pot vedea îngrădită într-un singur spaţiu. E mult mai interesant să fac mai multe lucruri în mai multe locuri. Pentru mine este foarte importantă familia, de aceea şi vin atât de des în România.

Dacă ar fi să faceţi o listă cu ceea ce vă atrage în România, cu ce aţi începe?
N.C.: În afara familiei, mă atrage, pur şi simplu, ţara care m-a creat. Am rămas cu inima aici, de 21 de ani de când am plecat: am stat un an la Montreal, apoi m-am mutat în Statele Unite şi am încă momente când mă hotărăsc brusc să vin în România. Îl anunţ pe soţul meu pe nepusă masă că săptămâna viitoare plec în ţară, dar nu pot să pun punctul pe altceva decât pe familie. Îmi lipseşte atmosfera de aici, este ţara în care am crescut, care m-a creat, mi-a dat o bază pe care am dezvoltat-o, de fapt, mai mult în SUA.

Există şi lucruri care nu vă plac în România?
N.C.: Prin comparaţie cu Statele Unite, aici este o atmosferă extrem de negativă: când cineva vrea să facă ceva, imediat altcineva îi dă peste degete. În România se caută mereu nod în papură: se pune accentul doar pe lucrurile negative.

De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
N.C.: Este vorba despre mentalitatea autohtonă, dar eu nu am timp să văd amănuntele urâte. Când vin mă ocup de fundaţia prin care Rama premiază 30 pe copii printr-o tabără de creativitate. Ca să-ţi dai seama de lucrurile care nu-ţi plac, trebuie să fii un pieton care locuieşte aici zi de zi pe o perioadă mult mai îndelungată. Când vin aici alerg dintr-o parte în alta, mă ocup de proiecte, mă urc în avion, mă duc în altă parte. Vizitele mele au devenit mult mai scurte de când îl am pe cel mic, înainte stăteam mai mult. Acum vreau să stau cât mai mult cu cel mic.

Aveţi şi proiecte personale aici?
N.C.: Da, tocmai am văzut un spaţiu. Vrem să aducem aici ideile pe care le-am aplicat în SUA. Noi avem o Academie de Gimnastică la Oklahoma, cu 1.200 de gimnaşti, 80 la sută sunt fete, şi avem un proiect chiar pentru copii foarte mici care fac un fel de gimnastică organizată de la vârsta de 2 ani, în primul an, o dată pe săptămână împreună cu mama şi apoi, de la 2 ani, singuri: părinţii pot vedea, dar nu au voie să intervină în cele 45 de minute cât durează acest antrenament. Acest program are aparatură de gimnastică în miniatură, iar copiii care participă sunt mult mai stăpâni pe ei şi se coordonează mult mai bine când ajung la şcoală.

Vă preocupă mai mult performanţa sau dezvoltarea celor care vin la Academie?
N.C.: Ambele. Ţelul părinţilor este obţinerea unei burse de şcolarizare, fiindcă cei care sunt selectaţi să concureze la gimnastică în contul universităţii primesc şcolarizarea gratis şi scutesc astfel 60 până la 100 de mii de dolari anual. Beneficiază de multe ori de o facultate la care nu ar fi avut acces.

În România vreţi să aplicaţi modelul Academiei pe care aţi înfiinţat-o la Oklahoma?
N.C.: Nu, doar proiectul pentru copii mici.

Proiectul va fi făcut în cadrul fundaţiei dvs.? Lecţiile vor fi contra cost?
N.C.: Nu ne-am gândit. Nu ştim încă nici cât va costa investitţia.

De ce credeţi că există încă mulţi oameni, aproape 40 la sută din români, care cred că era mai bine în perioada comunismului?
N.C.: Probabil pentru că viaţa era mai simplă, oportunităţile erau mai puţine, dar lumea nu mai are încredere. Oamenii vor să trăiască mai bine, dar nu fac mare lucru pentru asta. În Statele Unite, când cineva are o idee, ceilalţi din jur încearcă să aibă idei mai bune pentru a reuşi, aici, când cineva are o idee bună, ceilalţi se străduiesc să o demonteze.