Istoricul Neagu Djuvara, pe lângă erudiţia, harul la vorbă şi scris şi “carul plin de zile” pe care încă-l trage cu putere, ascunde o poveste de viaţă incredibilă. În interviul pe care l-a acordat RL, vedem cum acest om fascinant, în ciuda zecilor de ani risipiţi cu “studiul”, a trăit mai mult decât cei mai mulţi dintre noi. Citindu-i povestea ne simţim frustraţi că nu am stors şi ultima picătură din clipele vieţii noastre, dar şi încurajaţi să ne trăim viaţa prin toţi porii fiinţei noastre şi să învăţăm din eşecurile sale.
În continuare vă prezentăm partea a II-a a interviului acordat de istoric României Libere:
R.L. Care a fost în tinereţea dumneavoastră cea mai nebunească aventură?
Neagu Djuvara: Aventura mea spirituală a fost simpatia mea violentă pentru legiune, pentru Garda de Fier, când aveam între 17 şi 21-22 de ani. Norocul meu era că eram în străinătate şi atunci aveam numai simpatii, nu am fost înregimentat ca ucenic de tineri legionari care veneau la Paris. Mergeam noaptea şi mărşăluiam cântânt: ”Sunt legionar” în periferiile Parisului.
R.L. Un tânăr de 20 de ani din ziua de azi ce nebunie frumoasă poate să facă? Acum, în prezent.
Neagu Djuvara: E un lucru aici pe care eu l-am constatat deja de mult, în toată Europa au fost nişte nebunii de-astea de entuziasm pentru doctrine, uitaţi-vă de pildă în Germania cum s-a născut nazismul, în Italia cum s-a născut fascismul, înainte chiar cu zeci de ani, în Franţa au fost tinerii regalişti, a fost o mare mişcare de dreapta şi în Franţa, alături de mişcarea comunistă, deci exista în tineret nişte entuziasm pentru o schimbare a naţiunii într-un fel sau altul, pe care acum nicăieri nu o mai văd, adică este un fel de indiferenţă totală faţă de soarta poporului.Tragedia României de astăzi este că tânărul când are un vis ca să zic aşa, visul ăla e să fugă din ţara noastră. Asta este rezultatul a 50 de ani de comunism. E foarte curios, fiindcă românul, tradiţional, era naţiunea sau poporul din Europa care emigra cel mai puţin. Asta e dovedit statistic. În America, toate naţiunile din Europa au fost bine reprezentate. Românii erau cel mai puţin reprezentaţi: doar 120.000 de familii americane de origine română. Vorbesc de cifre din 1940.
R.L. Dumneavoastră mi-aţi dat un exemplu de nebunie tinerească colectivă. Aţi făcut parte dintre-o mişcare, ca simpatizant. Dar un act de nebunie solitar?
Neagu Djuvara: A mea este niţel mai târzie, adică când aveam deja 32 de ani, după ce am fost în Suedia şi m-am exilat în Franţa. Sunt toate pregătirile pe care le-am făcut cu gândul că începe al treilea război mondial şi că eu o să trebuiască să mă angajez în luptă. Am învăţat zbor cu planorul, am sărit cu paraşuta de mai multe ori. Desfăşurarea evenimentelor era destul de dramatică. Foarte repede s-a văzut blocarea Berlinului de către sovietici.
R.L. Aveţi 95 de ani. Până la vârsta asta câte cărţi aţi citit?
Neagu Djuvara: Nu am ţinut socoteală, dar să ştiţi că nu am citit atât de mult, fiindcă citesc foarte încet. Eu mi-aduc aminte că, câtă vreme am trăit cu nevastă-mea şi citeam câteodată o carte împreună, ea citea de două ori mai repede ca mine şi vroia să întoarcă pagina : ”Nu da dragă. N-am terminat”. Eu mistui cartea pe care o citesc. Adică nu vreau să ghicesc aşa, urmarea.
R.L. Dumneavoastră vă amintiţi ca aventură solitară din tinereţe adrenalina saltului cu paraşuta. Descrieţi ce a simţit Neagu Djuvara sărind cu paraşuta sau zburând cu planorul
Neagu Djuvara: Da stai, ce caută adrenalina aici? Bineînţeles că ai o emoţie, dar cum s-o descriem? Da, evident ceva în stomac, ceva în bătăile de inimă, dar e foarte curios, să ştiţi că la fiecare individ, părerea mea, există posibilitatea să-ţi fie frică înainte, să-ţi fie frică în timpul sau să-ţi fie frică după un eveniment de genul ăsta. În general, când sări cu paraşuta ţi-e frică înainte. Odată ce-ai sărit cu paraşuta s-a terminat. Devine feeric, devine altceva. Te pocneşti jos, în momentul ăla s-a terminat. Ţi-a fost frică înainte, dar sunt alţii cărora le e frică posterior. În general oamenilor mai prostuţi la cap, care n-au avut suficientă imaginaţie ca să le vină frică. Intră aşa nebuneşte. Pe urmă vine frica: ”Aoleu, da ce-am făcut?”.
R.L. În ce ţară aţi sărit cu paraşuta?
Neagu Djuvara: Pe vremea când din păcate am făcut o meserie foarte ticăloasă ca să spun aşa, dar eu am avut impresia în momentul ăla că e lucrul pe care trebuie să-l facem pentru ţară, vă spun, tot aşa, în aşteptarea celui de-al Treilea Război Mondial, în momentul când am fost reprezentantul Comitetului Naţional Român la legătura cu CIA şi cu serviciul special francez. Dacă vrei, sunt 4 ani din viaţa mea când am fost spion.
R.L. În Franţa?
Neagu Djuvara: În Franţa împotriva României comuniste. Eu n-am făcut aventuri cu caracter individual, cu caracter politic, naţional, da, dar nebunii de tinereţe individuală nu. Afară de cazul când eram pasionat de schi şi pe vremea când se făcea schiul sălbatic, adică în zăpadă adâncă, am făcut nişte randonee în Austria care mi-au rămas marcate în minte pe viaţă, superbe, de mai multe zile. Plecam cu unul care a fost campionul Europei de schi, Kneissl, care pe urmă a devenit un mare fabricant de schiuri. Timp de vreo 20 de ani schiurile Knaisel au rămas un fel de reper în industrie.
R.L. El ce v-a fost? Partener de schiat, antrenor, ghid?
Neagu Djuvara: Eu mă duceam pe vremea când eram student la Paris, de 17-18 până la 19 ani, plecam întotdeauna de Crăciun şi câteodată chiar în luna februarie plecam la munte. Iar în Austria era, ştiam din publicităţi care se făceau, staţiunea cea mai înaltă din Europa pentru vremea aceea. 2100 de metri. Se chema Solden, e un sat la 1350 de metri în vale, niţel după Innsbruck şi înainte de St Anton. De la Paris plecam, nu din România. Eu începusem schiul ca copil, la Sinaia, pentru că am locuit la Sinaia între vârsta de 8 şi 12 ani, dar pe urmă am fost intern în Franţa timp de ani şi ani de zile.
R.L. În Austria cât de groasă era zăpada pe care schiaţi? Era zăpadă virgină?
Neagu Djuvara: Dacă te duceai în această staţiune la 2100 de metri, trebuia deja de jos de la 1350 de metri să te urci pe jos până sus. Era o denivelare de la 1350 la 2100, deci de 750 de metri, două ceasuri făceai până sus. Aveai totuşi posibilitatea să pui rucsacul, destul de greu, de vreo 30 de kilograme, şi schiurile, să le pui în comedii de-alea care urcă fânul vara, dar unde nu îndrăzneau să pună un om. Nişte de-alea pe care le trage cu sfoara. Dar astea încă o dată, nu sunt adevărate aventuri, sunt numai dorinţa de…
R.L. Nu m-am gândit niciodată la dumneavoastră că aţi fi fost un săritor cu paraşuta. În ce zonă a Franţei aţi sărit? Descrieţi cum a simţit Neagu Djuvara primul zbor cu paraşuta?
Neagu Djuvara: Dragă, momentul ăla v-am spus, imediat, este momentul când am făcut această meserie care mi-a fost extrem de neplăcută, din cauza responsabilităţilor pe care le luam, dar aveam impresia… e foarte greu să-ţi închipui astăzi şi chiar de mai multă vreme, să-ţi închipui care era mentalitatea refugiaţilor din ţările de dincolo de Cortina de Fier. Trăiam toţi cu mai mult decât teama, cu un fel de obsesie că mâine începe războiul, că vin sovieticii. Vă spun, făcuseră blocada Berlinului, unde s-a crezut că o să fie obligaţi occidentalii să înceapă un război ca să îi scoată de acolo. Au ocolit problema făcând faimosul pod aerian ca să-i hrănească pe berlinezi cu mii de avioane care venea şi aduceau de toate inclusiv cărbune şi lemne şi tot ce trebuia. După un an de zile sovieticii şi-au dat seama că era inutil şi au abandonat, dar pe urmă au început războiul din Coreea. Deci, noi ani şi ani de zile am tot crezut că un tăvălug sovietic este posibil până la Atlantic.
R.L. Şi decizia dumneavoastră de a face cursuri de pilotaj?
Neagu Djuvara: Păi atunci, în momentul ăla, când am acceptat să fac această meserie, dar chiar înainte începusem să fac cursuri de pilotaj, când m-am întors de la Stockholm. Deci imediat, când am văzut cum stă situaţia la noi în ţară, mi-am zis să ştiţi că o să îzbucnească un război la noi în ţară şi eu trebuie să fiu gata ca să particip la război şi ca să particip la război după 32 de ani, e bine ca să am o specializate, de pildă să fiu în stare să zbor într-un planor, că cu planorul… aduceţi-vă aminte de pildă, Musollini a fost salvat cu un planor. Şi m-am dus cu neavastă-mea, de altfel în sudul Franţei şi timp de o lună de zile am învăţat să zbor. Pe urmă n-am putut continua de la Paris pentru că era prea complicat. Nu aveam automobil, trebuia să mă duc sâmbăta sau duminica la vreo 30-40 de kilometri de Paris, aşa că mi-am luat numai primul brevet, dar nu am continuat să fac într-adevăr.
R.L. Şi la saltul cu paraşuta?
Neagu Djuvara: Saltul cu paraşuta este ulterior, este din epoca când am lucrat cu serviciile speciale francez şi american, în numele Comitetului Naţional Român, se făcuse pe vremea aceea un lucru destul de rar, adică să se combine serviciile speciale a două ţări, chiar dacă sunt aliate. Totdeauna le e frică să nu-şi fure secretele unii altora. Fusese vorba ca cele trei puteri, SUA, Marea Britanie şi Franţa, să-şi pună serviciile speciale împreună pentru fiecare din ţările de dincolo de cortina de fier, dar finalmente britanicii n-au vrut să participe la asta. Au fost numai americanii şi francezii.
R.L. Din ce an?
Neagu Djuvara: Asta era începând din anii 1951 cred şi eu am fost numit în chestia asta de către cei de la Comitetul Naţional Român, după ce primul care fusese ales cu şase luni înainte era un fost subsecretar de stat la apărare, generalul Petrescu mi se pare că-l chema. Şi franco-americanii l-au găsit incapabil să facă treaba asta şi atunci au cerut pe altcineva şi atunci m-au ales pe mine.
Printre acţiunile care s-a hotărât să se facă în momentele acelea, a fost una foarte nefericită, şi anume trimiterea de paraşutişti din România, cu scopul de lua contact cu grupurile care se ştia că există în munţi, cu colonelul Arsenescu şi mai cu seamă cu tânărul locotenent Arnăuţoiu. Pentru a lua legătura cu aceşti oameni din munţi se luase hotărârea să se trimită paraşutişti. Au fost mai multe echipe de paraşutişti trimişi, dar nu toate de grupul nostru. Americanii au cules de pildă legionari. Trebuie recunoscut că majoritatea erau foşti legionari care se găseau în Germania. Deci au fost vreo două echipe de paraşutişti cu care n-am avut de-a face şi pe urmă una pe care-am pregătit-o noi. Şi pregătirea asta a însemnat timp de vreo 6 luni de zile, trei tineri care s-au autopropus, care erau deja refugiaţi ori în Germania ori în Franţa şi educaţia lor era făcută de paraşutişti francezi şi atunci m-am asociat cu ei, dar mă rog, era destul de, îmi dădeam seama că este o mică fandoseală. Am sărit şi eu împreună cu ei, dar eu nu mă destinam să săr în România. Deci ca să sar în dealurile din centrul Franţei, acolo nu era nimic, nu?
R.L. Cum era? Descrieţi primul salt cu paraşuta.
Neagu Djuvara: De-aia, eu tocmai, am vrut să fac lucrul ăsta ca să arăt că nu sunt fricos şi de altfel nu eram fricos, că să vă spun cinstit din anumite excentricităţi ale mele, am sărit şi cu schiurile când eram în Suedia. De pe o trambulină a Armatei Suedeze, am făcut salturi cu schiuri. Ei, te asigur că ţi-e mai frică la saltul cu schi, când e o viteză extraordinară, că dacă panta este foarte puternică, înainte de-a ajunge la trambulină tu nu mai vezi nimic, decât muntele din faţă. Asta e o chestiune de “fatalmente”. Ei, în momentul ăla este îngrozitor, ţi se face un gol în burtă şi care o dată când tu ai ajuns pe trambulina aia, tu ai impresia că sări în gol, ştii? Ei, ori săritul cu paraşuta nu mi-a făcut mai multă impresie decât săritul cu schiurile.
Când sari cu paraşuta, n-ai vreme să te gândeşti. Am sărit cu paraşuta de la înălţimi destul de joase, de la 300 de metri şi atunci pericolul este să nu se deschidă. Erau paraşute care nu se deschideau automat, trebuia să ţi-o deschizi tu. Şi atunci ţi se spunea: “recită grabnic pe franţuzeşte 333, 332, 331 şi numai la 331 să o deschizi”, pentru că dacă o deschizi prea devreme riscă să se agaţe de aripile avionului. Deci, paraşutele pe care le comanzi tu, trebuie să laşi să treacă cel puţin trei secunde ca să fii destul de departe de avion. Odată ce îţi deschizi aia, s-a terminat, nu mai ţi-e frică. Pe urmă e şocul la sol, destul de dur, oricât ai crede, trebuie să ştii să cazi foarte suplu. Eu îmi aduc aminte că m-am pocnit cu genunchii de dinţi la cădere pentru că n-am ştiut să cad destul de suplu prima dată, dar n-am sărit decât de trei ori. Legat de peisaj, eram în centrul Franţei, unde regiunea e deluroasă. De la 300 de metri nu vezi departe, 300 de metri e o nimica toată.
R.L. Cea mai interesantă operaţiune făcută de dumneavoastră pentru CIA şi serviciile secrete franceze?
Neagu Djuvara: Din păcate cea mai interesantă ar fi fost această lansare de trei paraşutişti în România, care din păcate au căzut după puţine săptămâni în mâinile comuniştilor, aşa că vestea căderii lor a fost unul din cele mai triste momente din viaţa mea. Asta s-a aflat imediat. Cred că s-a publicat şi în ziarele din România. Au făcut un amalgam cu celelalte două, şi au făcut un proces comun ca să-i facă pe toţi că sunt legionari. Ai mei nu erau legaionari. Căpitanul lor cel mare era un ardelean antilegionar. Asta a fost una din marile mele dureri sufleteşti, că uite, m-am băgat într-o chestie pe care nu trebuia s-o facem. Eu eram responsabilul acestui grup.
R.L. În acei ani i-aţi sprijinit pe românii care fugeau din ţară. Cei care fugiseră şi erau în exil, au primit paşapoarte procurate de dumneavoastră?
Neagu Djuvara: Da, în general ei au plecat fără hârtii. I-am făcut paşaport şi generalului Rădescu, care a fost ultimul prim-ministru legal al României. Eu l-am cunoscut destul de bine pe vremea când el a stat câteva luni de zile la Paris. Eu când am plecat de la Stockholm, ştiind deci că comuniştii au pus mâna pe putere, am făcut un lucru foarte ilegal, am plecat cu 20 de paşapoarte goale, “blank”, din seiful de la Stockholm, a cărui cheie o aveam, înainte de a pleca. Şi bineînţeles că ministrul numit pe urmă de Ana Pauker n-a putut să ştie că eu am luat din teancul de paşapoarte. Şi aceste paşapoarte mi-au servit pentru oameni care au fugit din ţară fără hârtii. Eu am făcut un paşaport generalului Rădescu, eu am făcut un paşaport lui Niculescu Buzeşti, am făcut paşaport la o grămadă de personalităţi române care ieşiseră din ţară fără paşaport. Şi atunci îmi făceam postdatat, ca şi cum aş fi făcut paşaportul de la Stockholm, unde aveam dreptul ăsta. Luasem şi o ştampilă. Am făcut o grămadă de chestii ilegale.
