Yoshihiro Katayama este numărul doi în Ambasada Japoniei de la Bucureşti şi cunoaşte România încă din 1981, când a venit pentru prima dată aici, la debutul carierei sale diplomatice. A sprijinit de-a lungul celor 11 ani pe care i-a petrecut la Bucureşti investiţiile japoneze, dar mai ales programele finanţate de Tokyo pentru modernizarea ţării. Este fascinat de România, deşi a trăit în anii ’80 aproape în aceleaşi condiţii ca bucureştenii.
Povesteşte, zâmbind, că în primii săi cinci ani petrecuţi în România a văzut doar de două ori banane, iar primii săi doi copii care s-au născut în primul mandat de diplomat dormeau într-o cameră în care temperatura abia atingea 11 grade. Yoshihiro Katayama munceşte mult, nu la fel de mult ca la Tokyo, unde stă de obicei la biroul de la Ministerul de Externe până la 12 noaptea, după cum mărturiseşte. În orice caz, aproape zilnic, seara târziu, după ce-şi termină treburile, se antrenează – este campion naţional la dans sportiv. Participă regulat la competiţiile organizate în diverse oraşe din România şi întotdeauna călătoreşte cu trenul, în ciuda surprizelor nesfârşite pe care i le oferă CFR.
Cum aţi ajuns să vorbiţi limba română atât de bine?
Yoshihiro Katayama: Povestea începe chiar cu examenul meu de admitere în Ministerul de Externe de la Tokyo. Înainte să intru în minister, mi s-a cerut să aleg cinci limbi preferate, iar una dintre ele urma să fie destinată diplomatului. Ştiam bine engleza, dar am înşirat printre preferinţe şi limba română, deşi nu ştiam nimic despre România şi nici despre Europa de Est.
Deci aţi adăugat limba română pe formularul de concurs din întâmplare.
Y.K.: Aş spune mai degrabă că din curiozitate. Dar, datorită faptului că am trecut şi limba română în sfera mea de interes, am fost trimis la 23 de ani la Bucureşti. În 1980 am intrat în diplomaţie, iar în iulie 1981 am ajuns deja aici.
Care e prima amintire care vă leagă de Bucureşti?
Y.K.: Pe traseul Otopeni-centru am văzut multe case frumoase şi nici o reclamă care să strice peisajul. Bucureştiul mi-a plăcut de la prima vedere, fiindcă, spre deosebire de Tokyo, plin de lumini, reclame şi clădiri moderne, aici era o atmosferă aproape intimă.
Dar după aceea, după ce aţi văzut că aţi nimerit într-un loc în care noaptea străzile erau lăsate în beznă, iar ziua se demolau biserici vechi, ce v-aţi spus?
Y.K.: Am încercat să mă adaptez.
Aţi învăţat româneşte la Tokyo?
Y.K.: Nu, aici, la cursurile de vară organizate de Universitatea Bucureşti. Pe atunci am locuit circa o lună de zile la un cămin studenţesc din Grozăveşti. Mulţi tineri din jur se plângeau de condiţiile de acolo, dar mie mi-a plăcut. Apoi am fost înregistrat la cursurile de masterat la ASE. Mi s-a impus o taxă mare pe cursuri, dar nu mi-au dat voie să particip efectiv la ore. A fost o mare dezamăgire pentru mine.
Erau comparabile cu condiţiile în care aţi învăţat dvs. la Tokyo?
Y.K.: Aici totul era altfel, incomparabil. Am fost foarte curios şi tot ce vedeam mi se părea foarte interesant, pentru că era altfel decât la Tokyo sau la Kyoto, unde am învăţat înainte.
Aţi venit împreună cu soţia?
Y.K.: Nu, pentru că una dintre regulile ministerului stipula, în vremea aceea, că în primul an la post diplomatul japonez trebuia să fie singur în străinătate. Aşa că un an am studiat foarte serios limba română, am citit ziare şi poate că a fost bine că am fost singur deoarece am folosit la maximum timpul petrecut aici. La un an însă, a venit şi soţia mea.
Copiii dvs. s-au născut la Bucureşti?
Y.K.: Primii noştri doi copii puteau într-adevăr să se nască la Bucureşti, dar de fiecare dată soţia mea s-a dus la Tokyo să nască, aceasta şi din cauză că aici condiţiile de viaţă erau destul de dificile, dar şi pentru că acolo era familia noastră, care o putea ajuta.
În anii ’80 a fost o perioadă extrem de dificilă pentru români: iarna nu era căldură, curentul electric se întrerupea, gazul nu avea presiune, nu se găseau alimente. Pentru diplomaţi era mai simplu?
Y.K.: Îmi aduc aminte că soţia mea alerga toată ziua să facă rost de alimente: iarna găseam doar cartofi şi ceapă şi carne foarte rar. Iarna era mai greu din toate punctele de vedere: nu găseam legume, iar în casă era frig. La începutul anului 1985 am măsurat temperatura în camera copiilor şi erau 11 grade, vă daţi seama că trebuia să stăm foarte gros îmbrăcaţi. Când le-am spus unor buni prieteni japonezi că în cei patru ani şi jumătate, din 1981 până în 1986, am văzut doar de două ori banane în Bucureşti, nu le-a venit să creadă.
Copiii au stat cu dvs. până aţi plecat?
Y.K.: Da, până în 1986, când am plecat la Toronto, în Canada.
Aţi plecat direct de la Bucureşti?
Y.K.: Da, iar când am ajuns prima dată acolo ne-am repezit la supermarket şi nu ne venea să credem că putem cumpăra tot ce vrem.
Vă gândeaţi atunci că lipsa alimentelor şi economisirea excesivă a energiei sunt primele elemente care arată că războiul dintre comunism şi capitalism e pe cale să fie pierdut de statele din estul Europei?
Y.K.: Nu, mie mi se părea că sistemul comunist era puternic.
Vă puteaţi întâlni atunci cu reprezentanţi ai elitei culturale sau economice din România sau cu jurnalişti?
Y.K.: Doar prin intermediul contactelor guvernamentale. În iulie 1983, am început activitatea în Ambasada Japoniei din Bucureşti ca secretar III. Şi acum îmi aduc aminte emoţiile trăite când a trebuit să înmânez decanului Universităţii Bucureşti donaţia de manuale japoneze din partea Fundaţiei Japonia.
Aţi avut ocazia să traduceţi la o întâlnire dintre Nicolae Ceauşescu şi fostul premier japonez. Cum vi s-a părut dictatorul român?
Y.K.: Eram foarte tânăr şi destul de emoţionat.
Ce interese avea atunci Japonia în România?
Y.K.: Erau japonezi care lucrau în România, erau câteva investiţii japoneze. Oamenii de afaceri japonezi aveau contracte în industria chimică şi electrotehnică.
În 1996 aţi revenit la Bucureşti, după aproape zece ani de absenţă. Ce vi s-a părut diferit?
Y.K.: Am văzut multe, foarte multe restaurante, iar în 2008, când am revenit pentru a treia oară la Bucureşti, am fost surprins de numărul foarte mare de maşini.
Ce vă place cel mai mult în România?
Y.K.: Pentru orice diplomat, ţara unde şi-a început cariera rămâne un loc special. S-a creat o legătură deosebită între mine şi România în aceşti aproximativ 11 ani, cât am locuit în total. Românii sunt oameni deschişi, prietenoşi şi m-au ajutat atât la serviciu, cât şi în viaţa personală. Aşa cum v-am mai spus, după ce am intrat în minister, întâmplător, mi s-a propus să învăţ româna. Cred că acesta a fost norocul meu. De atunci am avut parte numai de experienţe preţioase.
Ce fel de lucruri nu vă plac aici?
Y.K.: Japonezii şi românii sunt diferiţi, poate că noi suntem prea stricţi: de exemplu, eu, deşi am maşină, prefer să vin cu metroul. În metrou uşile sunt mereu blocate de o mulţime de oameni şi adesea îmi este greu să cobor.
În România aţi devenit campion naţional la dans. De când aţi început?
Y.K.: Înainte de a veni în România, la vârsta de 48 de ani, am mers cam un an la un club de dans din Kiev. Nici prin cap nu mi-a trecut că, într-o zi, voi participa la concursuri de dans. În 2008, când am revenit în Bucureşti, am căutat un club într-o zonă bună pentru mine şi, la vârsta de 50 de ani, am intrat în Clubul Hobby Dance. Aici am început să iau lecţii de dans cu seriozitate. Le sunt foarte recunoscător partenerei mele entuziaste şi antrenorilor foarte talentaţi.
În această perioadă de criză economică s-ar putea întrevedea noi investiţii japoneze în România?
Y.K.: Japonia se pregăteşte să încheie un Tratat de Parteneriat Economic cu Uniunea Europeană în perioada următoare. Noi ne aşteptăm ca, după semnarea acestuia, atât schimburile comerciale dintre ţările noastre, cât şi investiţiile companiilor japoneze în România să crească substanţial. În momentul de faţă sunt aproximativ 160 de companii japoneze în România. Dintre acestea, 22 sunt companii mari, manufacturiere, care deţin 33 de fabrici în România, unde sunt angajaţi 30.000 de salariaţi români. Multe dintre ele deservesc industria auto, dar nu numai. De exemplu, giganţi comerciali japonezi precum Itochu, Marubeni, Mitsui&Co, Mitsubishi Corporation, Sumitomo Corporation au şi ei birouri în România. Anul trecut Sumitomo a achiziţionat compania românească Alcedo, cel mai mare furnizor de pesticide, seminţe şi îngrăşăminte din piaţă. Din acest motiv mă aştept ca şi în domeniul agriculturii legăturile dintre Japonia şi România să se intensifice în perioada următoare.
Japonia mai este interesată de infrastructura autohtonă?
Y.K.: Japonia a oferit României cele mai consistente forme de asistenţă financiară tocmai în acest scop. Este vorba despre creditele de tip Official Development Assistance (ODA), care presupun acordarea sub formă de împrumut a unor sume foarte mari de bani, de sute de milioane de euro, la dobânzi anuale foarte mici, ceva de genul 0,5%-2,5%. Cu ajutorul acestor tipuri de împrumuturi s-a construit un terminal nou de containere în Portul Constanţa, s-a modernizat Complexul Energetic Turceni, s-au construit şosele şi au fost reabilitate segmente de cale ferată. Cred că aţi auzit despre linia de metrou care se va construi între Aeroportul Internaţional Henri Coandă şi centrul Bucureştiului. Şi acest proiect este finanţat parţial cu un credit din partea guvernului japonez.
Câţi studenţi români învaţă limba japoneză?
Y.K.: În acest moment, România se află pe locul 3 printre ţările din Europa de Est privind numărul de persoane care studiază limba japoneză, peste 2.000 de persoane, în special elevi şi studenţi. Mulţi dintre aceştia îşi doresc ca pe viitor să poată studia direct în Japonia, iar pentru a veni în întâmpinarea dorinţei lor Guvernul Japoniei are pregătite mai multe programe de burse, cum ar fi: programe cu durate de la 1 an până la 5 ani pentru cei care doresc să urmeze în întregime cursurile unei facultăţi în Japonia sau programe de până la doi ani pentru cei care doresc să aprofundeze studiile de specialitate pe care le-au absolvit în ţară.
Ce aşteptaţi cel mai mult din partea României?
Y.K.: Una dintre dorinţele mele arzătoare este ca Japonia să fie vizitată de cât mai mulţi români. Japonia este o ţară fascinantă, în care tradiţia şi inovaţia se împletesc armonios la tot pasul. Mi-aş dori să descoperiţi căldura unor oameni minunaţi, peisaje unice, obiceiuri străvechi şi, nu în ultimul rând, să vă bucuraţi de bucătăria japoneză, renumită în toată lumea. Vă aşteptăm în Japonia!
“După ce am intrat în minister, întâmplător, mi s-a propus să învăţ româna. Cred că acesta a fost norocul meu. De atunci am avut parte numai de experienţe preţioase.”
