Proiectul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) al laserului de mare putere, care va deveni operațional în anul 2019, a consolidat poziția Platformei Măgurele pe harta mondială a cercetării în domeniul fizicii nucleare.
Managementul programului de cercetare dedicat pregătirii experimentelor la ELI-NP este asigurat de Institutul de Fizică Atomică (IFA) al cărui director general este profesorul Florin Buzatu, care a urmat stagii de specializare atât în Rusia, dar și în SUA.
Cu ce vă ocupați la Institutul de Fizică Atomică?
Florin Buzatu: Institutul are o istorie de 60 de ani. Este locul de excelență al cercetării românești din domeniul fizicii și, în particular, al fizicii atomice. În timp, lucrurile au evoluat. Pe platforma de la Măgurele există astăzi cinci institute naționale de cercertare-dezvoltare independente, cu statut bine definit, cu direcții tematice distincte și complementare. Institutul de Fizică Atomică (IFA) asigură finanțarea proiectelor de cercetare din acest domeniu, cele prin care România participă la mari colaborări internaționale. Suntem subordonați Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică și Inovare. Noi lansăm apeluri pentru propuneri de proiecte, evaluăm, finanțăm și monitorizăm proiectele respective. Evaluarea și monitorizarea științifică se face cu experți români și străini, cu bogată experiență în domeniile specifice proiectelor. Managementul acestor proiecte îl realizăm în cadrul unui program național de interes strategic – cel al fizicii atomice și subatomice; unul dintre subprograme este dedicat pregătirii experimentelor pentru Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI–NP), laserul de mare putere aflat în construcție la Măgurele.
Care este raportul instituției pe care o conduceți cu acest laser de mare putere?
F.B.: În 2008, când am devenit director general al Institutului de Fizică Atomică, se punea problema candidaturii României pentru a găzdui acest laser. Am reprezentat România în acest demers și nu a fost deloc ușor să câștigăm. Atu-ul României a fost recunoașterea calității în domeniul cercetării și școala de fizică nucleară. Când s-a pus problema construirii unui laser de mare putere a existat o competiție strânsă și dură, dat fiind că această infrastructură de cercetare era prevăzut a fi amplasată într-un singur loc. Au existat, inițial, cinci candidați: România, Cehia, Ungaria, Franța și Anglia. Viziunea Comisiei Europene era de a construi laserul în Europa de Est, unde nu existau infrastructuri de cercetare atât de complexe. România, Ungaria și Cehia au fost avantajate și de posibilitatea folosirii fondurilor europene (structurale), astfel s-a ajuns ca proiectul să fie dezvoltat în trei locații. Avem un program prin care finanțăm proiecte în vederea pregătirii experimentelor care vor avea loc la ELI-NP. Tematica proiectelor trebuie să se încadreze în programul științific ELI-NP, denumit White Book, stabilit de către Institutul Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ (IFIN-HH, coordonatorul ELI-NP) în urma unei largi consultări internaționale. Direcțiile de cercetare sunt grupate în trei mari categorii: fizică nucleară cu laseri de mare putere, fizică nucleară și aplicații folosind fascicule de radiații gamma foarte intense, și fizică fundamentală cu fascicule laser și gamma combinate. Spectrul științific este extrem de larg, de la aspecte de interes practic, precum comportarea materialelor în câmpuri laser foarte puternice, posibile aplicații medicale sau tehnologice, până la înțelegerea unor fenomene extrem de abstracte, precum distrugerea vidului, în sensul apariției de noi particule.
Cum vedeți folosirea energiei nucleare?
F.B.: Avantajele energiei nucleare sunt atât de evidente și de importante, încât nu se mai pune problema că este mai periculoasă decât alte metode de producere a energiei electrice. Există progrese semnificative și norme de siguranță foarte dure, menite să prevină posibile accidente. O prioritate mondială o reprezintă producerea energiei electrice pe baza reacțiilor de fuziune nucleară (spre deosebire de centralele nucleare actuale, bazate pe reacția de fisiune a nucleelor grele), asemănător proceselor care se produc la nivelul Soarelui. Partea bună este că, în aces caz, nu există deșeuri radioactive, iar resursele sunt practic inepuizabile; dar se întâmpină încă dificultăți tehnologice. Centralele nucleare bazate pe fuziunea nucleară ar putea apărea prin 2050.
După Revoluție ați efectuat un stagiu de lucru la Dubna, lângă Moscova, timp de cinci ani. Poate părea o opțiune paradoxală.
F.B.: După ’90 a apărut posibilitatea de a pleca în Europa, în SUA, în străinătate în general. Am avut în ’90 o deplasare la Trieste (Italia), dar și una la Dubna, aproape de Moscova, unde se află Institutul Unificat de Cercetări Nucleare la care România este stat membru fondator (din 1956, alături de celelalte state est-europene, foste comuniste). Voiam să avansez, să fiu mai bun în fizică. În alegerea mea, a contat faptul că în Occident trebuia să plec singur sau soția ar fi trebuit să își găsească de muncă, ceea ce era destul de complicat. Dubna era un loc mai liniștit, retras, unde se face știință autentică foarte apreciată pe glob, fiind vorba de un institut de renume internațional. Articolele publicate de cercetătorii de la Dubna erau luate în considerare de revistele importante ale vremii. Cercetătorii de la Dubna făceau parte din circuitul internațional al științei. Am întâlnit oameni aflați în vizită la Dubna și pe care îi știam ca autori de articole în reviste de prestigiu. Am lucrat cinci ani acolo, într-un climat internațional, și nu îmi amintesc să fi fost perturbat de ce se petrecea în Rusia. Dimpotrivă, în România era o efervescență politică de la care era greu să te sustragi. Nu ne-au afectat schimbările politice și sociale din Rusia la acea vreme. Ne afectau la nivelul condițiilor materiale care erau destul de proaste. Accesul la literatura științifică era, însă, foarte bun. Dacă aveai nevoie de o carte sau o publicație care nu exista la Dubna, scriai și ți se aducea de la Bibilioteca Lenin din Moscova. Totul era foarte aproape, aveam acces la bibliotecă până seara târziu și inclusiv sâmbăta. Am lucrat mai mult singur în domeniul fizicii teoretice, pentru că ei nu aveau un interes deosebit în subiectul pe care îl abordasem încă din țară. Nu eram presat de faze, proiecte, aveam mult timp la dispoziție.
Apoi v-ați reorientat și ați plecat într-un sistem oarecum opus, în SUA.
F.B.: În Texas, am fost invitat să merg la o bursă în domeniul fizicii fundamentale. Prima oară nu am fost tentat pentru că abia ne întorsesem de la Dubna, dar – în final – am decis să accept. Am fost la o universitate de lângă Dallas la departamentul de chimie, dar de fapt făceam fizică teoretică în domeniul tranzițiilor de fază în sisteme moleculare. Ca și centru de cercetare nu se puteau compara, Dubna era de un alt calibru, mult mai înalt, de nivel internațional; ca și nivel al cercetării în domeniul specific abordat, situația era asemănătoare – profesionalism, seriozitate, recunoaștere internațională.
Puteți face o comparație între sistemul din SUA și respectiv din Rusia?
F.B.: Experiența din SUA a fost una de trei ani de zile, eu obținând o bursă post-doctorală. Eram sub stricta îndrumare a unui profesor, dar am fost tratat mai degrabă ca un coleg, de nivel științific apropiat. Mi-aduc aminte cum începeau seminariile… la Dubna în primele minute trebuia să explici în ce constă problema pe care îți propui să o rezolvi, ce aduci tu nou rezolvând-o și abia apoi intrai în prezentarea mai detaliată care urma să se deruleze pe parcursul seminarului. În SUA, la universitatea unde eram eu, seminarul începea cu informații de genul: din ce fonduri a fost finanțată cercetarea, în cadrul cărui proiect, dacă ai obținut o bursă NATO sau NASA etc. De aici rezulta oarecum indirect cât de importantă era problema respectivă. La seminariile din SUA sau Europa, participanții erau mult mai amabili, mai politicoși, întrebau numai dacă nu înțelegeau ceva. Rușii erau mai duri. Dacă nu explicai ceva te puneau în situații dificile, urma o adevărată confruntare, cu argumente. Știu oameni din Occident care aveau emoții când țineau seminarii la Dubna.
Exista înainte de ’89 impostură academică?
F.B.: Nu îmi amintesc de așa ceva la vremea respectivă, nu ceva semnificativ. Sigur, comparam profesorii între ei, pe unii îi consideram buni, pe alții mai puțin buni, dar de cazuri de plagiat nu am auzit. Nici nu ne gândeam la așa ceva. Erau concursuri de promovare, iar pentru obținerea gradelor științifice se formau comisii care, pe lângă dosar (publicații, realizări), stăteau de vorbă cu fiecare candidat. Acesta trebuia să își prezinte rezultatele, nu se punea accent atât de mare pe numărul de articole publicate așa cum se procedează azi. Nu era un aspect rău. Acum există pericolul să fii coautor la numeroase articole, dar contribuția ta să fie foarte mică. Într-o atmosferă academică, dialogul este important.
CV. Cine este Florin Buzatu
1982: absolvent al Facultății de Fizică, Universitatea Bucureşti
1984: fizician la Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară, Măgurele (în domeniul fizicii teroretice)
1991: stagiu la Laboratorul Bogoliubov de Fizică Teoretică, Institutul Unificat de Cercetări Nucleare, Rusia
1998: Departamentul de Chimie, Universitatea Creștină a Texasului, Fort Worth, TX, SUA
2005: director științific la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“,
2008: director general, Institutul de Fizică Atomică
