După scandalul LuxLeaks (dezvăluirea felului cum driblează transnaţionalele legislaţia fiscală, folosindu-se de paradisuri fiscale precum Luxemburg), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a primit sarcina să elaboreze un set de măsuri de contracarare a virajelor fiscale făcute pentru maximizarea profiturilor.
Expertul fiscal, Gabriel Sincu, director exeutiv pe Servicii de Consultanţă în Taxare al companiei Ernst&Young, a explicat pentru „România liberă“ ce înseamnă Base Erosion and Profit Shift (BEPS), planul pe care-l pune în aplicare şi România.
Ce e acest memorandum adoptat de Guvern, privind BEPS?
G.S.: BEPS se doreşte a fi un instrument prin care statele să lupte eficient, coordonat şi organizat contra operaţiunilor de tax avoidance (evitarea taxării – n.r.). Adică să te foloseşti de legislaţia fiscală existentă, astfel încât să nu plăteşti taxe sau să plăteşti taxe foarte, foarte mici.
Adică să driblezi legislaţia fiscală a unui stat.
G.S.: Exact.
O transnaţională îşi plăteşte cei mai buni avocaţi fiscalişti, care o învaţă cum să procedeze, ce viraje să facă pentru această tax avoidance.
G.S.: Cel mai evident a ieşit la iveală aceasta acum câţiva ani, când a fost scandalul LuxLeaks. Toată lumea s-a oripilat că multinaţionalele ajung să plătească 1% impozit pe profit, cu structuri din acestea mai mult sau mai puţin artificiale, prin statele ce încurajează astfel de operaţiuni. În momentul respectiv, guvernele au spus: “Gata, e momentul să punem lucrurile la punct!”.
Cum s-a procedat?
G.S.: S-a întrunit G20 şi a mandatat OECD să vină cu un set de măsuri care să împiedice pe viitor aceste practici. În toamna – iarna anului trecut, au scos 15 rapoarte, cu nişte măsuri care nu au caracter de reglementare, ci de recomandare, pe care statele să le preia în legislaţia proprie şi să limiteze această “sifonare” de profituri către paradisurile fiscale.
Cât de consistente sunt aceste rapoarte?
G.S.: Peste 1.000 de pagini, nu ştiu dacă le-a citit cineva. Pe aceste 15 direcţii, se propun recomandări. Ce anume să facă statele, ce să introducă în legislaţia fiscală, cum să facă astfel încât să limiteze aceste scurgeri de profit.
Cum este afectat acum mediul de business din România?
G.S.: Pentru o firmă românească, aceste măsuri au prea puţină importanţă. Pentru un antreprenor român, ce nu e la nivelul de sofisticare al unei multinaţionale, lucrurile sunt destul de puţin relevante. Anul trecut, când faptele acestea erau foarte proaspete, am avut o prezentare la o conferinţă dedicată antreprenorilor, organizată de Microsoft. Am zis: OK, vorbim despre Microsoft, înseamnă că oamenii lor sunt mult mai avansaţi decât antreprenorul de rând. Vă spun că am avut nişte feţe lungi în sală, de parcă explicam cum funcţionează un OZN. Lucrurile sunt foarte puţin palpabile şi, cel puţin la nivelul unei firme neaoşe, în momentul de faţă nu prea ne atinge.
Daţi, vă rugăm, un exemplu concret.
G.S.: Aranjamentele hibride. Este primul aspect foarte important. În cazul unei multinaţionale, se face un contract, care juridic este văzut într-un fel într-o ţară şi în alt mod în altă ţară. Profitând de o neconcordanţă a legislaţiei fiscale, reuşesc să mut nişte bani dintr-o ţară în alta fără să plătesc nici un impozit. Cel mai simplu exemplu este un contract de împrumut de tip subordinated loan (împrumut subordonat – n.r.), cum se numeşte în legislaţia britanică.
Ce înseamnă aceasta?
G.S.: În România, un astfel de subordinated loan, dat de la firma-mamă către firma din România, este văzut ca un împrumut, şi atunci dobânda pe care firma românească o plăteşte e deductibilă fiscal. În Luxemburg, de exemplu, acest contract de împrumut e văzut ca o participare la capitalul social al firmei româneşti. Dobânzile primite din România în Luxemburg nu sunt văzute ca dobânzi, ci ca dividende şi sunt scutite de impozit. Avem o dublă neimpozitare. Astfel de operaţiuni, prin aceste reglementări OECD, se doresc a fi acum reglementate. Undeva trebuie să taxezi. Ori e cheltuială nedeductibilă în România, ori este venit impozabil în Luxemburg. Mai greu ajunge însă un antreprenor român să facă astfel de operaţiuni.
Dar dacă eşti foarte mare şi ai operaţiuni transnaţionale. Sunt puţini aşa. Mari companii, ca OMV Petrom, Rompetrol, RCS & RDS,
Dacia – Renault etc.
G.S.: În linii mari, este vorba despre primii 100 de jucători din România. Ei ar fi vizaţi. Se doreşte practic implementarea acestor reguli pentru aceste companii, care să impună un pic de echilibru în tot ceea ce înseamnă ecuaţia fiscalităţii la nivel internaţional.
Ce înseamnă schimbările acestea, pe care implementarea Planului BEPS „le va aduce în preţuri de transfer, convenţii de evitare a dublei impuneri, schimburi de informaţii pe două planuri, printr-o creştere a transparenţei şi raportării de informaţii către contribuabili, către autorităţi”?
G.S.: Preţurile acestea de transfer sunt, după părerea mea, cuiul lui Pepelea în fiscalitatea românească. Toate tranzacţiile care se fac între entităţile afiliate trebuie judecate din punct de vedere fiscal. Dacă am controlul asupra a trei firme, tranzacţiile dintre aceste trei firme trebuie să se desfăşoare la nivel de preţ de piaţă. Nu vând de la firma A la firma B cu un preţ, astfel ca să mut profitul dintr-o parte în alta. Legislaţia privind preţurile de transfer asta urmăreşte, ca între entităţile din acelaşi grup al unei multinaţionale toate tranzacţiile ce se fac să fie la preţul de piaţă.
Cum anume?
G.S.: Una dintre măsurile pe care le propune BEPS este să se facă un fel de matrice a tranzacţiilor între toate filialele şi sucursalele unei multinaţionale, din toate ţările ce aderă la acest BEPS, astfel ca să se vadă cine, cu ce preţ vinde, la cine şi dacă preţurile sunt în linie cu piaţa. Vor fi nişte obligaţii de raportare foarte detaliate, foate complicate şi consultanţii de preţuri de transfer cu siguranţă că vor avea foarte mult de lucru. Poate că în România mai puţin, sunt praguri valorice destul de mari, de sute de milioane cifră de afaceri globală.
Convenţiile de evitare a dublei impuneri ce înseamnă?
G.S.: Ţările au încheiat între ele aceste convenţii. România a încheiat una, de exemplu, cu Germania. Dacă o firmă germană obţine venituri din România, să spunem din vânzări de acţiuni, în principiu nu e impozitată pe câştigul respectiv în România, ci numai în Germania. În oglindă, dacă o firmă românească face astfel de câştiguri în Germania. În lipsa unei astfel de convenţii, ar fi existat riscul ca firma germană să plătească o dată impozit în România, 16% pe câştigul din vânzarea de acţiuni, şi încă o dată în Germania, cât este el acolo.
Adică este inversul situaţiei anterioare, cu tax avoidance, pe subordinated loans.
G.S.: Da. Astfel de convenţii de evitare a dublei impuneri există de zeci de ani. România are în acest moment vreo 87 sau 88, semnate cu state de pe mapamond. Dacă vor interveni în legislaţiile ţărilor modificări fiscale, e normal că vor apărea şi modificări în aceste convenţii. Cum ar fi, de exemplu, cu instrumentele hibride, despre care vă spuneam. Trebuie să se clarifice cum fac ca să impozitez sumele acestea. Dar, dacă România are 87 de tratate încheiate, ar trebui să semneze 87 de acorduri cu 87 de ţări, pentru a modifica 87 de convenţii. OECD propune să se facă un instrument mutilateral, ca să se simplifice lucrurile…
Un act-cadru…
G.S.: … asemănător cu Tratatul de pace, semnat când s-a terminat al doilea război, unde să se spună: „Convenţiile de evitare a dublei impuneri încheiate între statele semnatare se modifică după cum urmează”. Semnează toată lumea, şi gata.
Dar trebuie unificată materia, adică trebuie cunoscută toată varietatea de convenţii.
G.S.: În lume nu sunt decât vreo două modele de convenţii: modelul OECD şi modelul ONU. Relativ standard. Lucrurile nu ar fi aşa de complicate până la urmă.
